Lucruri de făcut o singură dată în viață

Sunt lucruri pe care le poți face o singură dată într-o viață de om.

Putem vorbi despre lucruri pozitive, gen „prima zi de școală”, „prima zi de liceu”, „prima dragoste”, „prima dezamăgire în dragoste”, „prima despărțire”. Lucrurile astea sunt în general sunt lucruri pozitive; sunt experiențe din care înveți, din care crești. Uneori, momentele astea cheie sunt evidente doar mai târziu - când îți dai seama că ți-au modificat pentru totdeauna comportamentul și viața. Prima oară când am văzut Prince of Persia pe un PC a fost momentul în care am știut că toată viața mea o să lucrez cu calculatoare. Orice viitor alternativ a fost șters în momentul ăla. Dar nu aveam de unde să știu lucrul ăsta, l-am aflat și reconfirmat an după an după aceea.

Dar de-aici povestea începe să devină mult mai întunecată. Sunt lucruri pe care poți să le faci o singură dată în viață, cu efecte dramatice, ireversibile. Un prieten în care te încrezi poate să-ți spună o singură dată după un deceniu de prietenie că pentru el ești un mincinos notoriu. Admirația intelectuală pentru un profesor dispare în momentul în care acesta îți cere să te dezbraci pentru notă. Dragostea dispare după primul viol sau prima bătaie primită de la partener, înlocuită fiind de teamă și vinovăție.

Multe lucruri din universul nostru sunt de natură slabă. Multe din lucrurile care ne leagă pe noi ca oameni sunt ca niște țesături fine, incredibil de frumoase, dar foarte ușor de stricat. Încrederea e un astfel de sentiment. Iubirea poate fi la fel ca mătasea - incredibil de rezistentă, până în punctul în care țesătura cedează și după care e imposibil de reparat.

Da, e despre politică

Cred că fiecare din noi are un istoric complicat cu mai multe țări. Nu este o trădare - e normal să fii patriot, să pui România pe primul plan, dar în același timp să ai o mare admirație pentru cultura japoneză, de exemplu. Nu e un conflict - în ceea ce privește națiunile și culturile, monogamia nu e neapărat sănătoasă, e doar spălare pe creier și sursa unor crime odioase.

Istoricul meu e simplu. Da, România pe primul loc, asta nu a fost niciodată în dubiu. Dar din copilărie am fost un mare admirator al britanicilor; Imperiul în care soarele nu apunea niciodată mă fascina, nu datorită puterii sale, ci datorită visului unei mari integrări globale - un vis despre o planetă în care să mergi dintr-un colț în oricare altul e nu doar un lucru posibil, dar e și realizabil, ușor de făcut.

Multă vreme nu am înțeles America. Crescut, probabil, cu propaganda comunistă, îmi era dificil să văd cu un ochi bun SUA. Am fost mai degrabă filo-european dintotdeauna - Europa e centrul universului în adolescența mea, America era o idee distantă, chiar dacă le consumam muzica și filmele. Relația mea emoțională cu America e, așadar, foarte complicată.

Nu am înțeles foarte bine ce înseamnă NATO, de ce vrem acolo, ce înseamnă bombardamentele din Serbia, ce se întâmplă acolo. Anii ‘90 au fost o nebuloasă completă pentru mine, era o vreme în care informația era neclară, și mijloacele de informare puține. Era o vreme în care internetul era doar pentru privilegiați, și depindeai de jurnaliștii din presa scrisă și de la televizor pentru informare. Cărțile erau inutile - țin minte că am fost uimit că cineva a scris în anii ‘90 o carte despre războiul din golf; chiar dacă ar fi fost un mediu bun de informare, cărțile publicate în România (care recupera la nivel publicistic) erau mai degrabă din secolul XIX, sau prima jumătate a secolului XX, nu publica nimeni cărți despre evenimente curente.

Așa că secolul XXI a început pentru mine într-o deplină ignoranță politică, trebuind să mă mulțumesc cu ce informau oamenii în mass-media. De-asta în momentul în care într-o zi de septembrie am văzut niște avioane lovindu-se în turnurile gemene, am râs la adresa americanilor, cumva satisfăcut că aroganța lor a primit un răspuns.

Sunt lucruri pe care, ziceam, le faci o singură dată în viață. Câteva zile mai târziu când am înțeles că nu e ca în filme, că vorbim de o tragedie extraordinară, satisfacția din momentul în care am văzut avioanele lovind turnurile gemene s-a transformat într-o teribilă rușine. Rușinea e bună; uneori, rușinea te învață să fii om. Și chiar dacă ignoranța mea nu a făcut rău nimănui, am fost teribil de rușinat pentru ignoranța care sancționa pozitiv o crimă contra unor civili.

Anii ‘00 au însemnat pentru mine o înțelegere mai bună a ceea ce înseamnă America de fapt. Cum SUA a rămas din multe puncte de vedere motorul democrației. Idei precum „sfârșitul istoriei” și victoria completă a democrației liberale păreau cât se poate de reale; realitățile politice ne arătau că aia e direcția corectă pentru umanitate. Pasul nostru spre viitorul Star Trek în care nu mai există certuri interne între oameni și un francez interpretat de un britanic va conduce cea mai importantă navă a Federației.

În anii ‘00 am înțeles, așadar, de ce SUA e cea mai mare națiune din lume. De ce toată lumea își ia ora exactă din SUA, chiar dacă dorește sau nu dorește să recunoască. Și motivul era pentru că SUA era acea democrație puternică ce a arătat lumii că poate să conducă fără intenții imperialiste, fără necesitatea de a-și trimite trupe pentru a cuceri diverse locuri. Oh, naivul de mine. Credeam că singurul mod în care poți fi mârșav era să îți adaugi încă o palmă de pământ în administrarea proprie.

Dar începutul secolului XXI m-a învățat că adevărata putere a SUA nu este puterea grea, cea armată. Valorile americane nu s-au impus cu forța, ci cu ușurelul. Adevăratul arsenal al SUA a fost puterea soft, cea de natură culturală, cea în care ți se dă dreptul să alegi dacă să-ți placă sau nu de americani. Forța reală era cea a unei națiuni care făcea ce dorea și îți lăsa libertatea de a judeca pentru tine dacă îți place sau nu îți place. SUA era prietenul culturist care știi că stă toată ziua la sală, și cu care nu îți e frică să mergi pe stradă, că e capabil să dea un pumn oricui îndrăznește să se lege de tine.

Am admirat puternic SUA pentru felul în care chiar și schimbarea de putere, de la republicani la democrați și invers, îi face să fie acel punct de reper, acel punct în spațiu după care îți reglezi așteptările de normalitate. Într-o mare tulbure, SUA mi se părea a fi insula de nescufundat - terra firma într-o lume nesigură.

Nu cred că sunt singurul pentru care s-a întâmplat lucrul ăsta, care se uita la SUA ca la un punct de referință. Din cauza asta multe probleme le-am trecut cu vederea. SUA mi-a câștigat admirația în timp pentru că era națiunea puternică care nu uita niciodată de cel mic, de cel slab. Give me your tired, your poor, your huddled masses yearning to breathe free, the wretched refuse of your teeming shore. Pentru asta am putut închide ochii la multe lucruri.

Trezirea a început cu Obama. Ați putea spune că visul a fost scurt, dar nu chiar; căci iluzia asta se baza pe un deceniu anterior în care propaganda pro-SUA îmi venise prin cultura pe care o ingeram. Campania lui Obama mi s-a părut mai degrabă specifică unui cult decât unei puteri politice. Am început să observ niște lucruri, să înțeleg altele. Am fost la începutul mișcărilor de dreapta care se coagulau pe internet. Am pus botul la multe idei care par solide în zona emergentă de dreapta la începutul anilor ‘10.

Nu pentru mult timp, însă. În timp părerile mi s-au mai rafinat; am început să văd și mai multe din America reală. Sclavia. Rasismul. Sexismul. Idei pe care le credeam îngropate în secolul XIX, probleme pe care le credeam rezolvate încă dinainte de 1900. Cu mai multă informație, cu mai mult context, afli că unele lucruri nu au dispărut niciodată. Că idei medievale (scuze, evul mediu, știu că nu e vina ta, doar e aerul de superioritate victorian care te face așa de înapoiat) nu au dispărut niciodată din gândirea americană.

Am asistat în ultimii zece ani la demantelarea celei mai solide democrații din lume. Ceea ce în anii ‘00 mi se părea de neînvins, de neschimbat, de nebătut…

Sunt lucruri pe care le poți face doar o dată în viață

Mătasea e un material foarte puternic. Atât de puternic încât gangsterii din anii ‘20, Al Capone și prietenii, se îmbrăcau în mătase pentru că le dădea o șansă în plus de supraviețuire într-un schimb de focuri. Și, într-adevăr, ține mult. Dar odată ruptă țesătura, nimic nu o mai poate repara.

Încrederea e ca mătasea. Pare firavă, dar e un sentiment puternic care te leagă. Odată ruptă, e imposibil de reparat. Și dacă e ceva ce se întâmplă acum este că ultimii naivi, ultimii visători care credeau că America este o țară care ne arată superioritatea morală a democrației în exercițiu… s-au trezit brusc.

Nu e vorba numai despre Vance venind și spunând „noi vrem să facem Yalta la München”. Nu e vorba numai despre Musk venind și făcând ferfeniță tot statul american. Este despre tot la pachet. Și dacă cineva își mai făcea iluzii în legătură cu America, acele iluzii cred că le-au fost spulberate, dacă nu s-au înecat complet în marea toxică a propagandei neofasciste americane.

America a petrecut un secol construindu-și acest soft power. Puterea asta e genul de putere pe care poți să o flexezi o singură dată. Este construită pe încredere și admirație, și astea sunt niște lucruri foarte fragile. Poți beneficia de pe urma lor doar dacă lucrezi continuu la ele. Odată abuzate ele dispar.

Trump arde dintr-o singură mișcare tot soft-power-ul american. Toată stabilitatea democrației americane, toată încrederea pe care o inspira America. Sunt lucruri care pot fi făcute o singură dată într-o viață de om, și America arde totul într-o singură mișcare. Dar asta e deja de domeniul trecutului pentru mine. Scriu postarea asta dintr-un alt motiv.

Satisfacția oamenilor răi

Uitați-vă acum cu mare atenție la ce vorbesc oamenii din jurul vostru. O să vedeți oameni dezamăgiți, oameni furioși, oameni speriați în legătură cu viitorul lor. Și, printre ei, o să vedeți niște oameni extrem de satisfăcuți că „iată, ăștia ne dau o lecție”.

Aceia sunt oamenii de care trebuie să vă fie teamă. Aceia sunt oamenii otrăvitori, oamenii care și-au dorit răul și care trăiesc cu o satisfacție deosebită derularea evenimentelor. Oamenii care înțeleg foarte bine consecințele a ce se întâmplă acum în lume, și care doresc răul celor din jurul lor. Poate unii dintre ei o să se trezească din beție și o să-și dea seama de greșelile pe care le fac. Dar voi țineți ochii pe ei, pentru că din direcția lor vine răul. Ei sunt cei care asistă la viol și încurajează operațiunea de pe margine. Ei sunt, în cele din urmă, răul.

Nu știu cum va arăta acest rău pe termen lung. Nu sunt genul ăla de vizionar, dar oricum prea puțini în 1933 și-ar fi închipuit lagărele de exterminare naziste. Îmi e teamă de cum poate să arate răul în epoca Internet. Și răul va deveni, curând, real.

Pentru noi, românii, pericolul e imediat. Și, din păcate, nu mai există loc în universul ăsta în care poți să te ascunzi. Nu mai există o Americă în care să emigrezi, ca țară sigură care sprijină libertățile individuale. S-au asigurat Trump, Vance, Thiel, Musk de chestia asta.