Raritatea mâncării și evoluția socială a României

Ascultam recent un economist care îl descoperise pe Harari și care amintea că ideea disponibilității vaste a mâncării este recentă, și că momentul în care mâncarea nu a mai devenit rară e destul de recent în istorie. Și mi-am dat seama că nimeni nu vorbește despre consecințele disponibilității hranei la români. De câteva zile mă tot preocupă problema asta, și îmi dau seama că consecințele sunt mai complicate decât par.

Dincolo de a fi o problemă complet rezolvată, nu prea se moare de foame în România lui 2025 în ciuda eforturilor susținute ale PSD-ului. Ah, sigur, mâncarea nu e de calitate extraordinară, dar există, e accesibilă și e mai ușor ca niciodată să o obții. Sigur, mai sunt oameni care au nevoie de ajutor, dar la nivel individual sau societal există mecanisme în care ne asigurăm că oamenii nu trebuie să meargă sute de kilometri să găsească un sac de grâu, iar foametea pare o chestie desprinsă din manualele de istorie. Problema pare rezolvată pentru români undeva pe la mijlocul anilor ‘90, cel târziu la începutul mileniului.

Și treaba asta are niște consecințe neașteptate pe care nu le văd discutate prea mult în spațiul public.

Disoluția tradițiilor și a legăturilor sociale tradiționale

Chiar dacă tradițiile sunt puternic invocate de curentul iliberal (PSD și sateliți ca AUR, POT și alte grupări similare) moartea multor dintre tradiții e iminentă, pentru că o mare parte din acele tradiții erau legate fie de muncile agricole (unde astăzi sute de oameni care lucrează cu cârca pot fi înlocuiți de un număr mic de oameni cu unelte mai sofisticate) și de hrană. Elimină posturile, mesele (praznicele) de Crăciun și Paște, și rămâi cu foarte puțin în materii de tradiții. Vai, călușari, vai, costume populare, vai, ía românească; dar știm cu toții că în loc de călușari băgăm reggaeton și manea, costumele populare sunt înlocuite de fuste și bluze de la H&M și Bershka, și până și cocalarul nazist de la Alianța pentru Ura între Români când iese la impresionat fraieri o face în adidași și blugi chiar dacă-și pune o íe peste tricoul de întreținut din bani publici.

Și da, e și normal că s-au abandonat tradițiile cât timp preocuparea la nivel de societate nu mai este rezolvarea problemei iminenței foamei sau pregătirea pentru următoarea foamete. Mai rămân problemele locative, rezolvate imperfect de comuniști și acum de capitaliștii de cumetrie, dar nici ele nu mai apasă asupra mentalului colectiv, și asta duce la dizolvarea nu doar a tradițiilor ci și a liantelor sociale clasice. Nu mai depinzi de capul familiei pentru siguranța ta în ceea ce privește mâncarea și deodată dispare liantul cel mai puternic al „familiilor mari iubitoare tradiționale românești”. Știți voi, apa, hrana și energia provenită de la bătaia aplicată cu multă dragoste în familie, motorul tradițional al iubirii în familiile românești.

Poate spuneți că exagerez. Ok, dar uitați-vă înainte la generațiile 50+ și felul în care interacționează cu copiii lor, și o să vedeți că hrana și casa sunt cele două coordonate pe care oamenii 50+ le reclamă ca suficiente pentru a-și câștiga respect veșnic din partea odraslelor. Accesibilitatea mâncării a făcut acest liant să dispară, și încep să suspectez că ăsta e motivul subconștient pentru care ideile și politicile produse de tradiționaliști/magarici sunt fățiș îndreptate înspre periclitarea siguranței alimentare a poporului, începând de la izolarea economică.

Din nefericire, doar AUR a înțeles că odată rezolvată siguranța financiară, singurul lucru pe care îl poate „da” ca partid este siguranța locativă a tineretului; și inițial aș fi zis că ăsta e un element care mă contrazice, dar din fericire liderul fascistul a explicat că „era doar marketing politic”. Și nu numai asta. Hai să vorbim despre:

Lipsa de direcție socială și politică pentru mase

Odată rezolvată problema iminenței foamei, omul redevine un animal social, și fix acest aspect lipsește din societatea românească. O societate fără oameni sociali este o societate într-o depresie în formă continuată. Începută la finalul anilor ‘70, depresia majoră doar s-a adâncit în anii ‘90 și a provocat cel mai mare exod al unei populații pe timp de pace din istoria modernă.

Aici e vina politicului, care a uitat că sunt doua coordonate care trebuie rezolvate pentru un popor calm. Panem et circenses; și nu, circul politic nu e ceea ce trebuie - cu circul politic ai oameni nervoși care vor să ucidă politicieni și judecători.

Cum poți rezolva partea de circ? Încurajarea activităților de grup, activităților sociale. Nu avem lideri politici capabili să vadă aceste probleme și să dea soluții pentru ele; în plus, toate soluțiile care ne vin de-a gata de afară sunt ambalate cu propria lor porție de otravă (capitalismul în stagiu terminal). Cinic vorbind, politicienii nici nu-și doresc lucrurile astea pentru că ar presupune să și muncească pentru binele societății, și treaba asta nu a fost real niciodată pe agenda lor politică.

În loc de concluzii

Abundența alimentară e o treabă recentă pentru România, sunt doar vreo 25-30 de ani de când avem așa ceva, și probabil în timp impactul pe care îl are va fi mai clar. Și, la fel de probabil, sunt și alte ramificații pe care nu sunt eu capabil să le văd la o privire superficială. Dar îmi e din ce în ce mai clar că mult din tradiționalismul românesc se învârte în jurul rarității mâncării și odată dispărută această variabilă multe lucruri au explodat în societate.

Poate cel mai important efect este că securitatea alimentară vine cu o formă de entitlement al oamenilor care își închipuie că câștigurile de astăzi pot fi replicate în orice condiții. Oameni care au uitat ce înseamnă nesiguranța alimentară atât de tare încât merg și-și fac poze cu steagul lui Putin și se declară anti-sistemul care le-a dat sau mijlocit nu doar ceea ce dețin acum, ci și capacitatea de a exprima gogomăniile respective.

Așa că nu am concluzii. Doar o aducere aminte: siguranța alimentară nu e un dat, nu e ceva garantat, și nu e o problemă rezolvată pentru totdeauna.

Mai e o chestie pe care vreau să o zic. Știu că sunt unii oameni înamorați de câte-o idee prin care explică ei tot ce se întâmplă în societate. Nu cred că poate exista o singură idee care să explice societatea, dar oamenii vor uneori soluții simple și explicații cât mai scurte; ăsta e motivul pentru care toți demagogii și gogomanii au atât de mult succes. Eu, însă, nu cred că o idee explică tot.

De exemplu, faptul că tu ai siguranță alimentară nu înseamnă automat că o să te cerți cu părinții tăi, irevocabil, și nu te mai vezi sau auzi cu ei niciodată. Dar există un impact subtil (sau mai puțin subtil) atunci când ai fost crescut cu definiția datoriei de părinte ca fiind cea de a asigura mâncarea copiilor, și acum ai peste 50 de ani și îți dai seama că rolul respectiv a fost redefinit sub picioarele tale, și nu mai e suficient pentru a-ți asigura respectul odraslelor.

Mâncarea e doar un aspect; și cred că revizitând genul ăsta de gândire pot fi văzute mai multe fisuri majore în societate. Evident, mi-ar plăcea să văd subiectul ăsta abordat de către cineva care chiar știe despre ce vorbește, știe unde să se uite și are și datele necesare pentru a scoate niște concluzii mai bune. Eu sunt doar un om cu niște păreri. Și ideea asta a mea nu e o teorie a „tot”, ci, mai degrabă, a ceva la ce uităm să examinăm, și ar trebui să o facem, totuși.

PS: Evident, nu mă refer la relația între părinți și copii, e doar un exemplu. Cred că sunt mai multe legături care se destramă și mai multe rețele sociale sofisticate construite în jurul „rarității mâncării” (scuze pentru încercarea de a traduce food scarcity într-un fel care să aibă sens). În absența necesității de a lucra cot la cot cu vecinul pentru un scop comun precum siguranța alimentară, e foarte ușor să vezi cum lucrurile se năruiesc. Știu că multora le place să dea vina pe telefonul mobil pentru alienarea individului în ultimii ani, dar cred că la noi a fost doar o suprapunere nefericită, două lucruri care s-au amplificat unul pe celălalt. România a ajuns târziu la un punct la care cei din vest, măcar, au fost deja de câteva zeci de ani bune, și-au avut timp să se adapteze fără telefoane mobile să le amplifice izolarea.