La moartea lui Ion Iliescu

Toată lumea abia așteaptă să desfacă șampania și acum 15-20 de ani aș fi fost și eu între ei. Dar dincolo de nivelul de memă (dispare mema cu „te-ai dus X bă băiatule bă”) nu mai simt aceeași ură, aceeași fervoare pe care aș fi simțit-o acum 20 de ani.

Pentru că nu moare Ion Iliescu, comunistul care a distrus visul României democrate, care a alungat mai mulți oameni din țară pe timp de pace decât au reușit războaie să alunge de la ei din țară. Nu, Ion Iliescu comunistul redesenat în social democrat nu moare - el rămâne să infecteze anii ‘90 și să își lase spectrul peste anii ‘00.

Pe de altă parte, avem privilegiul timpului trecut de la ultimul contact real cu el în poziție de conducere. Și avem privilegiul de a vedea alți contemporani de-ai lui, precum Lukașenko. Ne uităm în jurul nostru și vedem că lucrurile ar fi putut evolua mult mai rău. Ion Iliescu pare realmente un „comunist de bine” care are un merit unic în istoria României. Primul lider al României moderne care a plecat la termen conform legilor în vigoare, și a asigurat tranziția de la putere către opoziție nu o dată ci de două ori.

Nu scuză mineriadele sau decada ‘90 cu tot ce a însemnat ea. Dar acum… Nu știu.

Azi, mâine, când o fi, nu moare Ion Iliescu, adversarul. Moare un bătrân de bătrânețe, și nu e nimic de celebrat. România nu se schimbă cu nimic pentru că moare un bătrânel pe nume Iliescu Ion.