Cărți citite 2/2025

Iaiks. A durat atât de mult să ajung la al doilea calup de cărți citite pe anul ăsta, eram ferm convins că am mai dat din timp postări. E clar că am neglijat prea mult lucrul ăsta, hai să vedem dacă putem să rectificăm treaba asta.

Agatha Christie - Cadavrul din bibliotecă [3/5]

Îmi place foarte mult ideea: o familie înstărită află că au un cadavru în bibliotecă. Pare genul de temă care a pornit de la o provocare: cum ar fi ca cineva să găsească pur și simplu un cadavru în bibliotecă? Și Christie a reușit foarte bine să-i facă față. Implicarea lui Miss Marple în poveste e foarte elegantă. Nu este investigator principal, dar e instrumentală în desfacerea cazului. Ca de obicei, unele sugestii despre rezolvare sunt strecurate de la început, dar până la urmă rezolvarea vine oarecum neașteptat, pe final.

În mod normal mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi reușit să-mi răspundă la câteva întrebări destul de simple. De exemplu, de ce s-a ratat identificarea victimei; dar mai sunt câteva care o să strice cumva cartea, așa că mă abțin. Cumva se simte că e o altă epocă, altă morală, alte așteptări. Și asta cumva a afectat mai tare textul decât mă așteptam. Dar până la urmă e o metodă faină de a petrece o după-amiază.

Tanya Huff - Blood Price [4/5]

Credeam că o să fie o poveste foarte tipică „fata descoperă un vampir și lumea vampirilor și devine șefa la vampiri”, și nu e cazul; e o poveste scrisă în anii ‘90, neatinsă de fluviul de romane romantasy care au umplut genul cu semi-pornografie. În schimb, e o poveste distractivă cu o protagonistă (Vicky Nelson) chiar interesantă; audiobook-ul adaugă și el un pic la nivelul de horniness pe care îl are personajul. În cele din urmă a fost o audiție excelentă.

Radu Paraschivescu - Brăţară pe glezna ta [2/5]

O nuvelă epistolară (prea scurt să fie roman) urmat de un prohod ceva mai lung care nu rezolvă nimic dar măcar închide povestea.

Foarte des m-am întrebat cum arată și cum funcționează în viața reală cititorii de Cărtărescu; cum sunt oamenii cărora le place să se piardă în beții de cuvinte. Radu Paraschivescu reușește să ne aducă două astfel de personaje pe hârtie. El, Filip Aronescu, este un prezentator de emisiuni Tv culturale, care a făcut un sfert de milion de euro dintr-un proces și vrea să bată lumea în lung și-n lat. Ea, Sonia Ispravnic, este o scriitoare care nu vrea să bată lumea în lung și-n lat, ba, mai mult, nu vrea nici să doarmă cineva noaptea la ea acasă. Nu zic mai mult ca să nu dau prea multe spoilere.

Sunt mai multe lucruri care nu mi-au plăcut la cartea asta. În primul rând, personajele sunt de carton, lipsite de personalitate reală. Filip este un emo neplăcut care suferă suferă suferă că fata nu vrea să doarmă cu el. Să doarmă, nu să se culce - cu aia e ok. Sonia este un personaj foarte fals și ea; cel puțin așa transpare din scrisori, dar cum e singurul lucru pe care îl avem… Din nou, mă opresc aici pentru a evita spoilerele.

Dar e un lucru care mi-a plăcut la scriitura lui Paraschivescu. Dincolo de pretențiozitatea exprimărilor, dincolo de cuvintele prea sofisticate pentru situație, dincolo de falsitatea exprimării, scriitura este inteligibilă și chiar plăcută. Ah, că nu-mi plac personajele, alegerile lor în viață, felul în care se exprimă… ok. Dar dincolo de personajele alea două pe care Paraschivescu le-a pus în față ca să obscureze faptul că omul chiar știe să scrie, se simte că ai un scriitor bun. Doar că nu e suficient de bun când papagalește niște personaje atât de slabe.

Kristin Kobes Du Mez - Jesus and John Wayne: How White Evangelicals Corrupted a Faith and Fractured a Nation [5/5]

Una din cele mai grele lecturi, pe care am târât-o după mine aproape jumătate de an - nu pentru că scriitura e dificilă, ci pentru că începi să vezi mult mai clar toate mizeriile pe care acum le spun pseudo-ortodocșii în spațiile publice, trecute prin consecințele naturale. Din păcate România e o țară prea mică să reziste atâtor valuri de rău - chiar și în varianta diluată răul otrăvește spațiul public suficient încât să ajungem pe marginea prăpastiei.

Cartea vorbește despre naționalismul creștin, erezia creștină la modă în SUA, și acum și la noi. Nu e o carte ușor de citit, iar subiectul e terifiant. Astăzi vedem efectele a ceea ce noteaza în dureros detaliu autoarea despre mișcările creștine - și o face fără a avea o abordare anti-religioasă pe care am vedea-o la un francez, de exemplu.

T. Kingfisher - What moves the dead [5/5]

În What moves the dead avem niște victorieni față în față cu ceea ce am numi astăzi „zombi”. Începe lent, poate un pic prea lent pentru gustul meu; T. Kingfisher abordează un stil literar asemănător cu epoca în care se desfășoară acțiunea. Inițial credeam că o să mă plictisesc destul de rapid, dar de fapt stilul lent este cel care adâncește partea horror - care e excelent construită. Un cititor modern care a mai trecut prin câteva cărți horror va recunoaște instantaneu semnele invaziei zombie, dar lentoarea cu care lucrurile se clarifică pentru personaje sporește accentele horror ale poveștii. În fond, horror e despre cum te simți la final, chiar dacă misterul e cvasi-inexistent pentru tine ca cititor - și What moves the dead reușește foarte bine să inducă acea stare horror, acea atmosferă lugubră.

Cosmin Perța - Trilogia lui Teofil [1/5]

Această carte e de fapt 3, și se simt ca trei cărți diferite unite de un personaj care Perța susține că ar fi același, sau oarecum același, sau nu e același deloc, nu știu, pentru că orice impresie ai despre personaj, Perța o va desființa din nou și din nou, pentru că nu are loc niciun pic de logică în cartea lui. În prima carte (care e a doua scrisă), vorbim despre un puștan de 14 ani care fuge de acasă, este hărțuit de homosexuali, merge la mare, apoi merge la mănăstire și apoi pleacă în pustie. Și dacă vi se pare că e o poveste care ar putea fi interesantă, aici de vină sunt doar eu, pentru că autorul face tot posibilul ca această poveste să fie invalidată la final, când de fapt ai un fel de „de fapt era nebun”, fără nicio justificare bună. La fel cum apar și capitolele despre un institut în care oamenii fac sex și alte lucruri neinteresante (sexul în literatura română nu are cum să fie interesant).

A doua carte e despre un violator de minori care eviscerează minori, iar Teofil scapă doi minori și îi duce într-un oraș unde oamenii stau închiși de teama unui război la finalul căruia Teofil merge în pădure numai ca să explodeze o bombă nucleară peste el. Iar în a treia carte, Teofil e un scriitor care călătorește în timp într-un loc greșit și se întoarce mai repede pentru a intra într-un conflict supranatural în urma căruia moare. Și zic asta ca să scăpăm de această mizerie și să uităm că am citit-o.

T. Kingfisher - What Feasts at Night [3/5]

Personajele din What moves the dead revin - de data asta cu mai multă descriere a Galatiei (care e un Galați victorian cum nu a prea fost el de fapt). Stilul e bun, dar parcă nu mai funcționează la fel de bine. Dușmanul de data asta nu sunt ființe infectate cu ciuperca Cordyceps, ci moroii. Per total, plăcută dar uitabilă.

Simina Popescu - Leap [3/5]

O bandă desenată queer cu autoare româncă? Excelent! O poveste convingătoare cu personaje adolescente? Yup! Acum, bine, e o poveste cu și pentru adolescenți. O surpriză plăcută mai ales după ororile din trecut (vezi trilogia). Leap e o poveste cu adolescenți (queer) și cu o morală solidă - chiar dacă personajele principale sunt gay, și chiar dacă se plâng de felul în care sunt privite, nu asta e morala poveștii - din contră, mi se pare că ideea principală transmisă de carte e „nu-ți da tot sufletul din tine aiurea pentru oamenii care nu sunt buni pentru tine”. E o poveste universală, zisă cu personaje gay fără să fie neapărat moralistă LGBTQ. All good.

Ceea ce nu prea m-a încântat la Leap e stilul de desen, care e neplăcut, chiar dacă păstrează o oarecare consecvență. Sunt câteva momente unde Leap excelează (de exemplu când apar scene de dans) dar în momentele astea sunt mai rare. Uneori a trebuit să recitesc niște secvențe pentru că mi-a fost prea puțin clar care personaj e care. Și, cum ziceam, nu simt neapărat că eu sunt audiența pentru această carte, dar pot să recunosc când o carte e bună chiar dacă nu mi-e adresată.

Alan Moore - V for Vendetta [3/5]

Sunt uimit la o revizitare a lui V for Vendetta cât de slabă e. Nu rea, dar slabă, mult mai slabă decât speram. Stilul de desen e atât de neclar încât e foarte greu uneori să știi ce personaj face ce - cel mult culoarea părului mai ajută, dar e foarte ușor să uiți că ah, personajul ăsta care e foarte important acum e de fapt ăla de acum 150 de pagini, nu cel de acum 50 de pagini.

Iar ca mesaj… iarăși, slab. Înțeleg logica lui „luptă contra controlului” dar argumentele pro-anarhie sunt subțiri de tot și prost construite. Imaginează-ți următorul complot pentru a răsturna guvernul: îți construiești un vagon de metrou funerar, cu flori și bombe, îi pui pe șeful poliției și pe investigatorul principal al actelor tale teroriste să ia LSD și să aibă revelația că poate fi liber în lagărul în care tu însuți ai fost închis acum câțiva ani. În felul ăsta investigatorul va ști instantaneu cum să ajungă la ascunzătoarea ta și să te omoare, în timp ce tu râzi de întregul sistem: „Ideile sunt rezistente la gloanțe”. Apoi te bazezi pe altcineva să termine atentatul tău terorist care nu mai e necesar pentru că guvernul căzuse deja, răsturnat de alte intrigi.

Ca să nu mai vorbim de faptul că omul are abilități de super-hacking, fiind în același timp capabil să ucidă întregul personal al lagărului morții în care a fost trimis - în doar 4 ani. Și în ăștia patru ani salvează, antrenează în semi-arest, eliberează, re-capturează și reeducă o tânără care îi va promova metodele după moarte aducând în locul magic care adăpostește întreaga cultură a lumii (Galeria Umbrelor) un alt individ pe care să-l reeduce.

E unul din cazurile în care filmul a părut ceva mai distractiv.

Christine Feret-Fleury - Intrigi la Versailles #1, #2 [2/5]

Cum ziceam, încă sunt supra-încârcat de cât de prost scriu românii, așa că am citit aceste două volume care sunt exact ceea ce par a fi: niște indulgențe fără prea mult sens. Primul volum este despre două tipe care se bat în care atrag mai tare atenția la Versailles, în al doilea volum însă miza crește nu doar pentru că tipele sunt răpite de același individ, dar trec și prin niște aventuri nulo-pornografice. Vă întrebați cum sunt acelea? Ei bine, imaginați-vă pornografie, dar în care totul se termină fix în momentul în care sare penultimul nasture de la haină. Deci nu chiar pornografie, dar cumva e acolo în spațiul negativ dintre scene. E pornografie fără să fie pornografie.

Cum spuneam pe goodreads: Absolute trash, loved it.