De ce Charlie Kirk nu făcea dezbateri

Niște oameni insistă că Charlie Kirk era curajos pentru că mergea să dezbată lucruri cu oamenii, și se lansa în dialog. Și treaba asta e falsă, nu doar pentru el dar și pentru mulți alții. Să explic, inclusiv cu exemple personale.

Chiar dacă se numește dezbatere, ceea ce făcea Charlie Kirk era o banală discuție în contradictoriu, pe care o făcea de la adăpostul convențiilor unei dezbateri. În State există niște cluburi de dezbateri unde, în principiu, oamenii se întâlnesc, se împart în două (sau mai multe) echipe, și după ce se împart în echipe se extrage un subiect cu două poziții diferite. O să aleg un exemplu care foarte probabil nu este un subiect de dezbatere: dacă Traian este cel mai bun împărat roman. Cele două tabere vin să aleagă dintr-o urnă, una primește să argumenteze că Traian este cel mai bun, cealaltă primește să argumenteze că Traian nu e cel mai bun.

Prima echipă vine, prezintă realizările lui Traian, explică impactul civilizator al acestuia, și ca moștenire reamintește România și columna - o insulă de latinitate care încă rezistă, realizarea lui Traian, și columna, unul din cele mai cunoscute monumente romane. De asemenea, se argumentează că Traian a creat cea mai mare acoperire a imperiului (incorect, dar nu cu mult). Echipa a doua vine și explică cum nimic nu ar fi putut exista fără Augustus, și se prezintă un CV al lui Gaius Julius Caesar Octavianus. Se încheie apoteotic cu un citat din omul însuși „Am găsit Roma un oraș de cărămidă, l-am lăsat un oraș de marmură”. Prima echipă vine și demantelează argumentul echipei doi și face o declarație de încheiere în care reamintește că peste secole, Traian este Optimus. A doua echipă vine și corectează câteva inexactități din argumentul doi al echipei unu, și încheie cu amintirea faptului că Traian însuși și-a validat poziția cu titlul de Augustus. Șah mat, necredincioșilor.

Problema e că deși dibaci, nimeni nu învață nimic. Argumentele sunt doar muniție care trebuie fie amplificată fie contracarată. La următoarea rundă de discuții echipele ar putea să se schimbe, argumentele să fie repetate de echipele inversate, și tot ceea ce rămâne e un exercițiu de retorică. Nu se iau subiecte concrete și, mai important, oamenii care vin și susțin punctele respective de vedere nu trebuie și să creadă în ele. Poți avea un ateu explicând de ce ateii trebuie să moară în focul Gheenei cu citate din Levitic. Există niște reguli - cum pornești un subiect, cum spargi un argument, iar de câștigat câștigă dezbaterea cel care impresionează mai tare.

Charlie Kirk fix asta făcea. Venea, își spunea poezia, își prezenta aceleași argumente, și după aia îi lăsa pe alții să vorbească. Uneori oamenii îi răspundeau pe măsură: de exemplu puteți să urmăriți această demantelare a ideii că „scrie în Biblie că”. Ce este extrem de important e că nu avem răspunsul lui Charlie Kirk, și chiar dacă l-am avea, știm sigur un singur lucru: niciuna din dezbaterile astea nu i-a schimbat opinia.

Practic, ce face Charlie Kirk este un exercițiu de retorică. Omul a venit cu cuvinte pregătite pe care le recită. Nu e pregătit să angajeze real ideile respective, și mai ales discuția aia nu o să-i modifice părerea. Și nu pentru că nu ar fi fost argumentele suficient de bune - există întotdeauna argumente bune contra rasismului, contra absolutismului, contra sexismului, contra ignoranței, contra sclaviei, contra șovinismului. Dar Charlie Kirk nu era acolo decât cel mult să spună că argumentele nu l-au convins, și să ignore orice argument ar putea să-l contrazică. El a venit acolo să-și recite discursul de ură, și să mai strângă câțiva adepți care se lasă impresionați - niciun argument nu i-a schimbat gândirea.

De-asta individul a putut să râdă la asasinatele politice făcute de republicani. De-asta individul a putut să ignore orice argument a primit. Omul nu s-a dus acolo să facă o dezbatere socratică sau să își exerseze gândirea critică. Nu venea acolo ca să primească un răspuns care să-l facă să reflecteze. Nu venea ca să afle cum gândesc alții și să caute niște argumente reale la ceea ce avea el de adus în discuție. Nu venea să afle Adevărul. Omul venea să facă angertainment propagandistic republican rasist, sexist, plin de ură.

Charlie Kirk nu era interesat de o dezbatere, ci venea să expună ură și să mai caute adepți.

De-asta nu e nimic curajos în ce făcea el. Și ca el sunt mulți. Jordan Peterson e un alt individ care este neînduplecat de argumente; dau numai un exemplu cu el (pentru că, v-am zis, Kirk a fost inexistent pe harta mea mentală). Știți teoria pentru care e cel mai cunoscut Peterson, nu? Aia cu homarii, că homarii fac ierarhii și ăia care țin coloana mai dreaptă îi bat pe ceilalți în ierarhie, deci dacă ții capul sus și îți faci curat în casă vei fi și tu homarul alfa? Ei bine, argumentele pe care le prezintă el în cartea aia „12 rules for life” au fost demontate de suficient de multe ori și studiile pe care omul le citează nici măcar nu spun lucrurile pe care el le afirmă. Totuși omul a fost curajos, și-a susținut teza în continuare și a fost omul cu homarul care explica că trebuie să stăm în ierarhii pentru că homarul forțos iese mai în față mereu. Omul nu a retractat absolut nimic din ce a afirmat acolo.

Câteva exemple personale. Două la număr. Primul, în care eu am fost în poziția lui Kirk - în mod involuntar. După o discuție cu o amică legată de un subiect fierbinte (Israel, Gaza), în care susținusem poziția Israelului, eram ferm convins că am avut argumentele corecte și că discuția a fost închisă. După vreo câteva luni, însă, inspirată, amica mi-a reamintit argumentele de atunci. Nu pentru că realitatea legată de situația din Gaza evoluase (deși evoluase, suficient încât să-mi schimb opinia originală) ci pentru că aveam o discuție despre asumarea responsabilității și mi-a reamintit că nu mi-am asumat responsabilitatea și nu am fost receptiv, real, la argumente.

Și este una din temerile mele în orice dezbatere pe care o am: și anume că nu aș lua în serios argumentele cât timp nu pică pe lucrurile pe care le aștept eu. Și asta ar însemna că de fapt caut în discuții în mod exclusiv confirmări, și nu argumentări, ceea ce ar face dialogul absolut inutil - caz în care mai bine închidem șandramaua și ne ținem gura, că vorbim degeaba. Nu sunt perfect, și încerc să acord atenție celor care au ceva de zis. Am pierdut deja un prieten pentru că nu am ascultat suficient de atent ce avea de zis.

Una din problemele pe care le-am observat în legătură cu mine este că în momentul în care simt că un argument nu e formulat de bună credință abandonez dezbaterea în bună credință. Am exercițiul distrugerii adversarului în conversație, și este un exercițiu extrem de plăcut. Foarte puține lucruri se compară cu distrugerea unui adversar în conversație. E mai tare ca multe droguri, pentru că la final poți sta să asculți aplauzele (chiar și virtuale) și să-ți păstrezi uzul rațiunii. Așa că e foarte tentant să distrugi un adversar. Îi înțeleg extrem de bine și pe cei care simt indirect, prin alții, genul ăsta de satisfacție, oamenii care zic chestii gen „Watch Jordan B. Peterson destroying a lesbian feminist” sau „Ben Shapiro wrecks three hundred libs” sau, de partea cealaltă „Watch Peterson being absolutely devastated by one smart college student”, sau „He had a mission of hate. She was there to meet the challenge, and absolutely sink his ship”. V-am zis doar titlurile și gata, le căutați pe net. Majoritatea sunt niște argumente prost formulate, tăiate să sune de parcă gata, ăia și-au dat kaput fix după ce s-a terminat înregistrarea. Dacă adversarul mai are și vocea mai înaltă, gata, interpretăm că ar fi plâns. Distrugere completă.

Ori asta e problematic. Pentru că în momentul în care cineva din fața mea argumentează în rea credință, argumentez și eu în rea-credință, și sunt mai bun, de obicei, la treaba asta. Sunt și mai golan, mai de cartier, pot să cobor mai jos ca Tenie¹ dacă e cazul. Simt acel fior de plăcere când intru într-o ceartă în care nu am nimic de pierdut și totul de câștigat - ceea ce e cazul de foarte multe ori. Charlie Kirk exact pe asta se baza - pe nimic de pierdut, totul de câștigat.

Și acum venim la exemplul doi. M-au întrebat de-a lungul timpului mai mulți oameni care e faza cu Eftimie, și din când în când chiar au venit să mă tragă de mânecă când îi mai deranja ceva ce zicea el pe net. Acum mai puțini, dar acum vreo 2-3 ani mai mulți. Nu am explicat foarte clar de ce nu doresc să vorbesc despre subiectul ăsta, după ce ani la rândul am încercat oamenilor să le mediez și să le calmez ostilitatea la adresa lui Ovidiu, încercând să le pun mai mult context pe lucrurile controversate pe care le zicea. În fond, făcuserăm împreună ICR Podcast, o vreme cel mai de succes podcast din România, un program unde discutam uneori subiecte foarte sensibile și uneori făceam amândoi afirmații extrem de bombastice și inflamatorii.

În fine, am pus o postare atunci, dar o să pun un context mai clar acum, pentru că e relevant ca exemplu. Chiar înainte să publice articolul respectiv pe blogul lui Vali am avut o discuție privată cu Ovidiu, și am discutat inclusiv despre aspectul cel mai controversat. Ovidiu susținea că singurul motiv pentru care bărbații susțin dreptul la avort al femeii este pentru că vor să facă sex fără prezervativ și fără consecințe (în materie de copii, nu de boli cu transmitere sexuală). Am avut acea discuție, și am fost față în față când i-am spus că 1: susțin dreptul la avort și 2: nu pentru că vreau eu să fac sex fără prezervativ. I-am dat și câteva exemple clare în care avortul a făcut diferența dintre viață și moarte; în care interzicerea avortului putea să provoace moartea și cât de aproape a fost în câteva cazuri. Am și discutat despre faptul că avortul e o chestie care nu trebuie făcută pe post de contracepție. Și am discutat și de faptul că existența unei libertăți nu presupune obligativitatea: cu alte cuvinte dreptul la avort nu impune avortul asupra oricărui făt conceput în România. Ce scrie două seri mai târziu? O poezie tembelă în rimă albă în care explică că de fapt tipii vor doar să facă sex fără prezervati și fără consecințe.

Ce s-a întâmplat? Practic aia a fost o demonstrație că el a vrut doar să-mi facă retorică, nu că ar fi vrut să asculte vreun argument. Frustrant? Foarte. Dar niște lecții foarte importante pentru mine. Prima, atunci am înțeles că dacă după o conversație argumentată pe care a avut-o cu mine argumentele au ajuns să fie ignorate… de câte ori a făcut asta înainte și după? Poate că de fapt s-a angajat de mai multe ori în dialog în rea-credință, făcând efortul de dialog inutil. A doua lecție e legată de puterea de a-mi asuma responsabilitatea pentru afirmațiile pe care le-am făcut, dar și de a învăța de la cei care îmi aduc critici. Nu am mereu puterea de a asculta, dar îmi doresc lucrul ăsta. E important să-mi zic părerea, și e important să aud și criticile la opiniile mele. Nu cred că sunt eu omul perfect, și nu am opiniile perfecte. Nu mă interesează o dezbatere unde doar vin să ofer punctul meu de vedere și nu am de gând să ascult ce zic ceilalți. Singurul mod în care pot să arăt că într-adevăr particip într-o conversație e să integrez informația nouă pe care nu o aveam înainte de conversația respectivă, nu să o arunc la gunoi. Asta înseamnă să participi real într-un dialog.

Dacă este vreo lecție de învățat din toată treaba asta, eu zic că asta ar trebui să fie. Că există o diferență între a dezbate real un lucru, din a încerca să participi la relevarea Adevărului, și a dezbate de formă, de paradă anumite lucruri. Charlie Kirk, ca mulți alți intriganți, o făcea doar de paradă. Avea un plan de propagandă și îl împlinea. Nu a fost niciodată interesat de opiniile celorlalți dincolo de „cum le distrug”. De-asta, repet, omul nu era curajos. Era doar un alt vântor de atenție, foarte priceput, dar… atât.