Moartea internetul deschis

Suntem deja într-o epocă în care de vreo 15 ani internetul deschis nu mai contează foarte mult, deci haideți să vorbim despre asta. Nesurprinzător, se va termina cu o recomandare să folosiți un cititor de știri care știe RSS, lucru pe care îl recomand constant de câțiva ani încoace.

Internetul deschis este o idee revoluționară, ideea originală din spatele a ceea ce cunoaștem noi ca fiind internet. Creatorii au gândit că ăsta e singurul mod în care se pot face lucrurile la finalul anilor ‘80 când Berners-Lee lucra la CERN, și a inventat un protocol foarte deschis, foarte simplu, foarte clar de publicare a informației pe rețele de calculatoare. CERN - Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire, cu sediul la Geneva, în Europa. Rețineți pentru când vă mai vine un idiot care într-adevăr nu a făcut nimic bun la viața lui să vă zică că nu se face nimic în Europa.

Web-ul lui Berners-Lee nu era despre făcut bani, și într-adevăr, așa l-am descoperit în anii ‘90, în ceața tranziției românești. Internetul era o chestie care ne primea pe toți cu brațele deschise - un tărâm al informației, al comunicației necenzurate, un loc unde înveți și te dezvolți.

Am prins, din fericire pentru mine, acele momente. Țin minte cum a fost prima oară când am mers să văd o pagină web. 1995, yahoo.com era pagina pe care trebuia s-o țin minte, pagina se încărca în bytes/secundă (multă vreme am crezut că e vorba de biți pe secundă, încă nu am o confirmare că așa și era). Nu bag mâna în legătură cu browserul, posibil să fi fost Eudora sau Netscape. Am stat toată ora aia (intermediată de liceu) prin directorul de la yahoo căutând documentații de jocuri și regretând că nu aveam bani să-mi permit o dischetă. Țin minte apoi când descărcam (prin rețeaua sponsorizată de Soroș) prin mail de pe ftp.funet.fi documentații despre cum se fac diverse tipuri de randări 3D sau cum să scrii un joc (era subiectul meu favorit). FTP by mail - scriai un mesaj și primeai o arhivă în patru-cinci mesaje separate pe care le descărca serverul o dată pe zi, că atâta dăduse Soroș. Și pentru aia nota de plată era teribilă, zeci de kilobytes care țineau secunde întregi modemul pornit. Da, plăteam pe timp de modem accesul.

La finalul anilor ‘90 ajunsesem un freetard, cum cu mândrie am acceptat eticheta pusă de un deștept care lucra întâmplător la Microsoft. Țineam cu sursa deschisă, țineam cu resursele deschise, cu sistemele deschise. Software-ul trebuia să fie liber. Am contribuit la câteva proiecte - chestii prea puțin semnificative pentru că accesul la ele era mult prea îngrădit, mult prea dificil să ajungi în conversația publică. Mi-aș fi dorit atunci să am mai mult curaj și mai multă dedicație. Mi-aș fi dorit să știu să investesc mai tare în ceea ce conta cu adevărat.

Locurile de întâlnire erau simple: un portal care indexa toate paginile importante (erau puține), un motor de căutare simplu care reușea să îți găsească chestiile de care aveai nevoie (erau puține), un FTP care concentra toate informațiile de care aveai nevoie (erau puține), un server IRC la care să te conectezi și să vorbești cu toată lumea de-acolo, un MUD unde te întâlneai să te joci cu prietenii. Asta era în momentul în care am luat primul job, la un net cafe în ‘98. Și atunci am descoperit Yahoo Messenger. Și fără să-mi dau seama am pășit în epoca în care internetul se închidea.

Închiderea internetului s-a făcut încet. Conceptul inițial, toată lumea să comunice cu toată lumea, era prea generos, funcționa atunci când erau puțini prezenți. Când mai toată lumea avea o pagină personală pe care publica lucruri, marea majoritate găzduite la universități. Ideea era să fii acolo, în ochiul public, accesibil, și dacă contribuțiile tale erau importante lumea te găsea. Să primești un link de la cineva celebru era o realizare în viață. Să ai link-ul publicat într-o carte era imortalizare întru eternitate.

Nici măcar așa-numitul „web 2.0” nu a fost o piedică foarte mare în calea acestui univers deschis unde puteai să întâlnești pe oricine, să interacționezi cu toți oamenii conectați. Doar a simplificat felul în care puteai să faci diverse lucruri. Nu mai era fezabil ca toată lumea să-și cumpere un domeniu de internet; era suficient să ai un loc unde lumea publică lucruri. Pe la începutul anilor ‘00 s-a creat și protocolul RSS - de fapt, un fișier care descrie conținutul publicat de către cineva. Inițial părea ciudat „de ce avem nevoie de ăsta?” după care a fost clar - când vrei să vizitezi doar trei pagini de internet, e simplu, le vizitezi, dar dacă ai cincizeci de locuri diferite unde se publică lucruri?

Bloguri. Încă spații deschise. Forumuri - iarăși, spații deschise, care le permite oamenilor să se strângă să discute pe un subiect. Liste de e-mail unde toată lumea poate să citească conversațiile, iarăși, publice.

Și după aceea au venit rețelele sociale.

Inițial au emulat internetul deschis. Nu exista altceva deși, mint. Exista. Yahoo Messenger. AIM, ICQ. Rețele unde te puteai conecta și ce discutai rămânea doar între tine și persoana cu care discutai. „Cum ar fi dacă faci asta dar cu un grup restrâns?” Dar oricum, asta nu ar fi avut succes. Grupurile restrânse discutau pe forum - chiar și-așa, în spații deschise, puteai să ai conversații foarte personale. Aveai spații care erau disponibile doar pentru un număr de utilizatori. Deja, lucrurile începeau să se închidă.

Dar, cum ziceam, rețelel sociale au parazitat internetul deschis o vreme. Erau locurile de întâlnire unde puneai link-uri la chestiile la care îți plăceau, la chestiile care te interesau. Intenția inițială a fost, cred, bună. După care s-au băgat oamenii de marketing și vânzări. Oamenii care vroiau să vândă reclamă, care nu pot trăi din utopii gen „acces liber”, că ce naiba facem aici și de ce nu facem bani?

Recunosc că în naivitatea mea nu mi-am dat seama cum anume o să se susțină toate lucrurile care se făceau. Google aveau un motor de căutare imens - și eu îl accesam gratuit. Cum se făcea? Păi… nu știam. Facebook concentra o mulțime de oameni; văzusem forumuri gratuite pe net și știam că cineva plătește bani de hosting și de curent; dar nu făceam legătura. Nu pot să vă explic cât de naiv eram în legătură cu resursele financiare implicate în ceva de genul ăsta. Singurul lucru pe care îl observam e că „ăia pot și eu nu”.

Dar chiar și-așa, Google și Facebook au pornit ca unelte care să mențină internetul deschis - au beneficiat de internetul deschis, de faptul că toată informația era acolo, publică, disponibilă. Wikipedia, o idee revoluționară, a pornit tot ca unealtă care să adauge la internetul deschis - și a rămas o unealtă a internetului deschis. Doar că Google și Facebook aveau alte planuri în minte.

O vreme nu m-a deranjat prezența reclamelor în Google. Am zis, ok, așa își plătesc facturile, e ok. Ce nu am înțeles era că Google era chiar și-atunci cel mai mare broker de reclame din lume. A ajuns foarte repede pe poziția respectivă, și a profitat din greu de pe urma internetului deschis. Au insistat să-l țină deschis - în fond, Google trăia de pe urma informației pe care o publicau oamenii, și pe care ei o „organizau”. Că aia era misiunea lor: să organizeze informația disponibilă pe internet gratuit. În naivitatea mea credeam că ei sunt niște campioni ai internetului deschis.

Aveau și cu cine să contrasteze. Dacă inițial Facebook s-a dovedit mană cerească pentru promovarea articolelor de pe blogul personal, și multă vreme a devenit principalul mod în care oamenii îți descopereau conținutul - la un moment dat au început să schimbe macazul. Să defavorizeze link-urile pe care le dai către spațiile deschise unde informația este accesibilă. De ce să ieși din aplicația lor? În fond, dacă ieși de pe site-ul lor nu mai vezi reclame de pe site-ul lor și ei fac mai puțini bani. Schimbarea a fost treptată. S-au asigurat că au făcut un spațiu simplu de folosit, și au mers în pierdere multă vreme ca să atragă cât mai multă lume acolo. Și la un moment dat, când milioane de oameni au intrat pe Facebook, au schimbat foaia. În loc să fie un loc de descoperit internetul deschis, a devenit un loc unde să ții utilizatorii captivi.

Am condamnat mereu lașitatea oamenilor care pun „link în primul comentariu”. Este o dovadă de slăbiciune morală - chiar dacă e o mișcare pragmatică. E o mișcare care mută toată conversația pe Facebook, iar internetul deschis, locul accesibil tuturor, devine mai greu de găsit. Nimeni nu-și mai trimite oamenii către blogurile personale, scriem totul pe Facebook. Între timp, e cvasi-imposibil să vezi ceva ce s-a scris pe un subiect acum două săptămâni. Două luni. Doi ani.

O vreme Google a rămas un fel de campion al internetului deschis. Obsedați de colectat de date, aveau nevoie de internetul deschis care să producă datele alea. Nu știam de ce le colecta, chiar dacă intuiam. A fost nevoie ca OpenAI să strângă o mulțime de utilizatori ca să aflăm exact ce face Google, și să vină momentul ca Google să taie macaroana la internetul public. Să nu mai dea link-uri către conținutul pe care l-a furat, ci să îți dea un „rezumat făcut de inteligența artificială” - de fapt un rezumat făcut de acel malaxor mediocru de informație care e ceea ce numesc ei azi „inteligență artificială”.

Am urât mereu reclamele, deși înțeleg formal necesitatea lor. Reclama este un fel de a scurtcircuita lucrurile. E o modalitate de a-ți crea o nevoie înainte s-o ai; în mod normal zici: ah, am nevoie de un prosop de bucătărie, hai să-mi iau unul. Reclama vine și-ți zice: „ai nevoie de ulei esențial pentru mașina de tăiat subțire ardeii copți!” și tu ești ceva de genul: ah, nici nu știam că nu se poate fără ulei esențial la mașina de tăiat subțire ardeii copți, și dai click și îți arată o ofertă absolut genială de tablete care îți spun exact ce faci greșit când gătești vinete tocate. Tu aveai nevoie de un prosop de bucătărie. Reclama îți creează nevoi, neimportante pentru tine ca individ, dar vitale pentru tine ca element consumerist. „Nu ai mașină de tăiat subțire ardeii copți pentru că nu folosești uleiul esențial corect”, și chestia asta te face foarte, foarte nefericit că nu ești și tu om ca toți oamenii să ai mașină de tăiat subțire ardeii copți cu ulei esențial și tabletă care te învață să toci vinete.

Nu facem o critică completă a capitalismului vorace. Dar nu putem să ocolim faptul că rațiunile financiare au îngropat internetul deschis, acea oază de civilizație și sursă de informații. Nevoia de a vinde, de a face bani. De a crea produse inutile de vândut proștilor doar pentru că a produce acele lucruri inutile îți permite să le vinzi la de zece ori costul lor de producție și să faci profit. Nu e vorba de a transforma muncă cinstită în valoare care să fie reprezentată prin bani și care să-ți permită să cumperi alte produse utile ție. Și nu spun că reclamele sunt exclusiv inutile - am aflat de produse care mi-au fost utile, sau am aflat de afaceri noi deschise în orașul meu prin reclame. Numai că pentru fiecare reclamă utilă sunt 99 de reclame la lucruri inutile care nu contribuie cu nimic la binele oamenilor.

În fine, reclamele, marketingul și banii au fost lucrurile care au închis internetul. Sunt conștient că avem cel puțin o generație care s-a născut cu Internet dar care habar n-are ce e ăla un website. Care a deschis o aplicație și s-a închis acolo - viața e pe Facebook, Instagram, TikTok, YouTube. Oameni care nu știu că există și altceva. Că lucrurile se pot face și altfel. Și care cred că e o legendă urbană că într-o vreme nu existau aplicațiile respective și oamenii puteau comunica fără ele.

Piesa de rezistență a internetului deschis a fost întotdeauna URL-ul - Uniform Resource Locator-ul. Adresa pe care trebuia s-o reții pentru a accesa o anume resursă. Se poate discuta de foarte multe, dar cred că asta a fost creația care ne-a dat vreo 30 de ani de internet liber. O modalitate rapidă de a găsi lucruri pe internet. O vreme s-au construit lucruri pe treaba asta. Acum, URL-ul dispare. E din ce în ce mai ascuns. Mă aștept ca la un moment dat bara de navigare să fie înlocuită de numele website-ului, și apoi de titlul paginii și-atât. Mă aștept ca URL-ul să fie ascuns sub un teanc de setări până când nu îl mai poți afla. Și mă aștept ca oamenii ăștia care știm de internetul deschis să rămânem o minoritate ciudată, exploatată de gurile înfometate ale roboților antrenați de firmele de tehnologie.

Și tu poți face parte din internetul deschis. O să-ți dau câteva acronime:

• RSS - RDF Site Summary sau „Really Simple Syndication” - o modalitate prin care oamenii te anunță când a apărut ceva nou. Te poți abona cu un cititor de știri, fie o aplicație locală pe sistemul tău, fie o aplicație publică gen inoreader. Îți permite ca în loc să aleagă alții (Facebook) știrile pentru tine să mergi tu la sursele tale favorite să le cauți.
• POSSE - „Publish on your Own Site, Syndicate Elsewhere” - un mod de a lucra. Să publici pe site-ul propriu, să organizezi informația relevantă într-un loc pe care îl stăpânești, să nu depinzi de ceilalți. Și când comunici cu prietenii pe Facebook sau Bluesky, sau cu distrușii pe X, să le dai link către site-ul tău. Nu să le pui conținutul direct în gura malaxoarelor de cuvinte. Să îi îndrepți pe oameni spre locurile care contează.

Internetul nu va mai fi niciodată la fel de deschis cum a fost vreodată - dar internetul închis, cel pe care îl folosesc majoritatea oamenilor, este extrem de limitat. Se rezumă la câteva site-uri care nici măcar nu sunt capabile să-ți ofere acces facil la conținutul publicat acum o săptămână. O mână de site-uri - vreo zece, cel mult douăzeci. Dar Internetul real are milioane de lucruri și locuri unde poți învăța, sau te poți distra, sau poți comunica cu oameni interesanți. Într-o vreme îl puteai descoperi ușor. Acum? Trebuie un pic de efort. Dar el continuă să existe acolo.

Libertatea în lumea digitală o afli doar când ieși în afara lui Facebook, tiktok sau ce-o fi. Când lași în spate boții ruși sau americani, Simionii și BobbyD-ii, și mergi să afli lucruri despre lumea reală în altă parte. Ți-aș zice să închizi calculatorul sau telefonul cu totul și să atingi iarba dar știi ce? Nu. E timpul să cauți ce e dincolo de închisoarea în care te afli, până când închisoarea nu află cum să te închidă complet.