Karate Kid

După revelația extraordinară pe care mi-a oferit-o seria XXX am zis să merg spre ceva mai puțin controversat, și să mă uit la filmele din seria Karate Kid. 6 filme, din care ultimul chiar în 2025, o serie care mi-a plăcut destul de mult când eram copil. Și, ca în cazul seriei XXX, m-am gândit să stric câteva copilării și să îmi strâng câteva gânduri pe tema lor.

Karate Kid (1984)

Legenda care a pornit franciza, Wax On, Wax Off, știți voi tot ce e de știut. În primul rând, mi-am băgat un pic nasul să aflu de unde au pornit actorii. Ralph Macchio, „copilul karatist”, jucase în The Outsiders al lui Francis Ford Coppola alături de Matt Dillon și Patrick Swayze - iar Pat Morita, maestrul Miyagi, fusese actor de comedie și apăruse în „Happy Days”, un serial de comedie foarte iubit de americani. Publicul american deja îi cunoștea pe cei doi și cred că personalitatea lui Miyagi nu era la fel de surprinzătoare ca pentru mine la primul contact.

Acum, povestea o știți, dar haideți să o recapitulăm. Daniel LaRusso (Ralph Macchio) se mută cu mama lui în California (are un job mai bine plătit). E dintr-o familie săracă și se mută într-o zonă destul de sărăcăcioasă; dar pericolul, va afla, nu vine din cartierul rău famat, ci, mai degrabă, din zona de clasă înaltă. O întâlnește pe Ali Mills (Elizabeth Shue), fată de bani gata, și intră în conflict cu Johnny Lawrence (William Zabka). După ce e bătut de vreo două ori, a treia oară Daniel e salvat de Miyagi (Pat Morita), instalatorul clădirii în care locuia, care îi cam bate pe adolescenții care îl hăituiseră pe Daniel.

Ca să înceteze cu hărțuiala, Miyagi merge cu Daniel la dojo-ul unde se antrenează Lawrence; pentru a evita un conflict cu John Kreese (Martin Kove), deținătorul dojo-ului Cobra Kai, Miyagi sugerează să-l înscrie pe Daniel la concursul de karate local. Știu, sunt multe nume dar o să fie personaje recurente (aproape toate). În fine, știți ce urmează: Miyagi are o căsuță unde are niște mașini pe care Daniel le va curăța „în stilul karate”. Avem parte de un fel de filosofie (pe care o s-o discutăm un pic mai jos) și Daniel deprinde tehnicile necesare pentru a câștiga concursul de karate, cu o lovitură spectaculoasă în ciuda sabotajului lui Kreese.

Recunosc că nu m-a suprins absolut nimic la primul film. Este chiar ceea ce îmi aminteam: o poveste interesantă despre non-violență și despre cum te poți mobiliza pentru a deveni mai bun. Există o doză de naivitate, dar povestea e bine spusă, și personajul lui Pat Morita e cu adevărat memorabil; ce uitasem e cât de bine jucat era Daniel LaRusso - un adolescent convingător, frustrant, absurd. Daniel este minor, impulsivitatea și naivitatea lui sunt cumva scuzabile. E un film bun spre foarte bun, țintit la adolescenți.

The Karate Kid Part II (1986)

Văzusem filmul al doilea cred că pe casetă video, pe vremea când circulau cu dublajul Irinei Nistor, și recunosc că nu țineam minte foarte multe detalii - țineam minte că bătaia finală are loc într-un castel și că în mijlocul unui taifun cineva salvează un copil. Reținusem esențialul, dar povestea e un pic mai complicată de atât - e vorba de povestea din primul film grefată pe o imagine a „exoticului Orient”.

Miyagi primește o scrisoare că tatăl lui (care fusese citat în primul film ca sursa lui de înțelepciune) e pe moarte și zboară să-l revadă în Okinawa; Daniel vine și el pentru că mama lui se mutase temporar în alt oraș cu un alt loc de muncă mai bine plătit. Miyagi are însă un adversar în persoana celui mai bun prieten din copilărie, un individ foarte decis să îl distrugă pe acesta și care la prima întâlnire îl provoacă la un duel pe viață și pe moarte.

Lupta finală are loc între Daniel și nepotul adversarului lui Miyagi, după ce acesta se împăcase cu Miyagi și îl dezmoștenise pe nepot. Partenera lui Daniel și motivul pentru care e până la urmă obligat să lupte este Kumiko, interpretată de Tamlyn Tomita; din păcate se pare că Daniel nu poate să țină o relație în viață, pentru că în următorul film nu o s-o mai vedem.

Chiar dacă a vândut mai bine ca primul, al doilea film e clar mai slab, și personajele negative capătă niște aspecte comice - dacă în primul mai puteai să dai vina pe niște exagerări datorită vârstei protagoniștilor, în al doilea deja începe să devină obositoare coregrafia necesară pentru a face filmul să funcționeze pe rețeta primului film. E mai puțin „ușurel”, are mai puțin umor; și chiar abordează foarte lateral tema lagărelor „de internare” americane. Cultura japoneză e văzută ca primitivă (dar atractivă) cu un ochi de superioritate colonialistă americană.

Nu e foarte rău, dar trebuie să-ți placă primul Karate Kid pentru a te bucura de al doilea. Oricum, următorul se întoarce în America.

The Karate Kid Part III (1989)

Kreese, senseiul Cobra Kai din primul film, suferă teribil în faliment din cauza lui Daniel LaRusso și a victoriei lui în campionat. Merge la prietenul lui, un individ super-bogat și genul super-rău ca-n desene animate, un fel de Cruella DeVil care iubește răul și omoară pisicuțe, un tip cu alură de actor de filme porno. Acesta promite că-l răzbună pe Kreese, și pune la cale un plan diabolic de a-l umili pe Miyagi. Îl aduce ca luptător pe un individ foarte agresiv, și face tot posibilul ca Daniel să intre în competiția pe care o câștigase cu un an înainte (da, totul se întâmplă în decursul unui singur an).

Formatul se repetă, și deja știm toată povestea; detaliile sunt un pic diferite, dar nimic nu reușește să țină filmul în picioare. Deja Daniel e abandonat de mamă (de data asta cu altă treabă în alt oraș) și Miyagi îi devine partener de afaceri acestuia. Ceva ceva bonsai, ceva ceva karate. Pur și simplu toată povestea e complet uitabilă; probabil e ceva lecție despre impulsivitate acolo, dar în cele din urmă e clar că povestea lui Daniel LaRusso e destul de stearpă de idei.

The Next Karate Kid (1994)

Miyagi e chemat la moartea unui fost coleg de regiment; acolo o întâlnește pe Julie care e extrem de impulsivă. Formatul îl știm, doar că e greu să-l respecți la literă, pentru că ai parte de o femeie - se va bate cu alte femei? Nu chiar. Julie e înrolată într-o școală desprinsă din Starship Troopers (doar că acela mai avea 3 ani până să apară). Liceenii sunt excesiv de musculoși, Michael Ironside este cel care conduce liceul ca pe o comunitate fascistă, și are acea răutate absurd de comică de a-și pune elevii să bată o fată. Julie e jucată de Hilary Swank, și nu e jucată rău, iar Pat Morita aduce și niște preoți buddhiști în peisaj. Povestea lui Julie e simpatică dacă nu ar fi acest aspect al liceenilor musculoși și fasciști. Și faptul că la final Julie se va bate cu un tip de două ori mai mare ca ea doar ca să demonstreze karatele învățate de la Miyagi, asta în timp ce toți ceilalți privesc de pe margine… Înțeleg că aia e formula Karate Kid, dar filmul ăsta omoară șansa lui Swank de a deveni eroină de acțiune, și o pune pe traseul spre dublu-Oscar.

The Next Karate Kid omoară franciza pentru vreo 15 ani când…

The Karate Kid (2010)

Soții Smith vor să-l facă vedetă pe fiul lor, Jaden. Pentru asta cumpără o franciză moartă și colaborarea lui Jackie Chan în rolul maestrului Han cu un trecut tulbure; în plus, încearcă să cumpere bunăvoința publicului chinez plasând acțiunea în China și partenera fiului lor, evident, va fi Wenwen Han, o fetiță simpatică care joacă cât de bine se poate rolul de „fata pe care o cucerește la sfârșit”.

Știm formula, și singura deviație de la primul Karate Kid este antrenamentul (în loc de spălat mașini Han îl antrenează cu aruncatul unei haine în cuier) și faptul că apare acolo un element care ține de necunoașterea culturii de către Dre Parker (personajul lui Jaden Smith), de diferențe de clasă și de faptul că filmul se chinuie cu greu să primească acreditarea pentru a rula în China.

The Karate Kid din 2010 este un produs făcut pe rețetă și atât, din păcate. Ar fi existat ceva potențial, mai ales cu Jackie Chan; luptele sunt coregrafiate mult mai bine, și tonul e ceva mai realist. Nu reușește să atingă coarda sensibilă, nu apuci să empatizezi cu Dre Parker; dar rețeta funcționează, dovadă că e cel mai bine vândut film Karate Kid.

Karate Kid Legends (2025)

Încă 15 ani de omor a primit seria de filme până la următorul. Dar franciza s-a retrezit la viață odată cu o memă inventată (cred) în How I met your Mother în care Barney e ferm convins că William Zubka e personajul pozitiv în Karate Kid 1. Gluma e atât de reușită că Zubka începe lucrul la un serial, Cobra Kai, care să readucă personajele și actorii din prima serie în prim plan (evident, fără Miyagi, Pat Morita decedând la în 2005). Cobra Kai este, din câte aud, un serial reușit, și va trebui să-i cred pe prietenii mei care au făcut recomandarea, pentru că eu nu l-am văzut.

Karate Kid Legends îl arată pe un Han (Jackie Chan) într-o stare mult mai bună, un sensei care predă arta pusului hainei în cui. Unul din studenții lui este Li Fong (Ben Wang), care pare un refugiat de părinții lui (de mama lui, mai exact), care vine să-l ia din dojo-ul lui Han și să-l ducă la New York. De data asta nu mai avem un copil ezitant sau nervos, ci un tânăr matur, care cumva acceptă faptul că e în inferioritate, care are deja antrenament dar are și o poveste tragică în spate. Partenera este Mia (Sadie Stanley), fiica lui Victor (Joshua Jackson) fost boxer care are probleme cu niște împrumuturi și trebuie să boxeze ca să-și salveze situația financiară. Li îl antrenează pe Victor dar acesta eșuează în meci când adversarul lui începe o șarjă de lovituri nepermise, cumva adâncindu-i trauma lui Li.

În cele din urmă Li este obligat să intre în campionatul de bătăi din cartier (nu prea contează de ce) și Han vine în New York să-l antreneze - dar merge întâi în California să-l cheme pe Daniel LaRusso în ajutor. Antrenamentele dau roade și Li câștigă campionatul pe muchie de cuțit.

E evident că nu e chiar atât de importantă povestea din acest film, și povestea are mai multe găuri ca un șvaițer vândut de un antreprenor român la volum. Mai importantă e unirea celor două-trei fire separate - Karate Kid-ul lui Miyagi, prezența lui Jackie Chan în franciză și noul suflu obținut cu Cobra Kai. Și recunosc că mi-a plăcut la nebunie și de Mia (Sadie Stanley o joacă excelent), și de prezența extrem de plăcută a lui Joshua Jackson în film. Este o experiență extrem de plăcută, dar nu mi-a păsat prea mult de poveste - tot ce se întâmplă pe ecran e frumos chiar dacă nu e legat de un fir narativ convingător.

Nu știu dacă asta resuscitează sau nu franciza, sau e un final pentru încă 15 ani. O să vedem. E clar că Legends e un film pentru nostalgicii care au trecut prin toată franciza și aveau nevoie de o poveste în care cel mai slab câștigă. Și dacă tot vorbim despre nostalgie, să ne uităm un pic la ce a făcut filmele Karate Kid mari.

Formula Karate Kid

Cum ziceam, publicul american a văzut în primul încă de pe afiș un actor de comedie și o tânără vedetă, așa că a venit la film crezând cu fermitate că o să vadă o comedie și au primit ceva mai mult decât se așteptau. Formatul care deja a devenit o formulă bine bătută în cuie e: ai un copil într-un mediu nou. Copilul este primit cu agresivitate, ia bătaie și e salvat de viitorul maestru care acceptă cu reluctanță să îl antreneze pentru competiția publică în care va trebui să se lupte pentru a-și rezolva problema de adaptare. Antrenamentele par absolut inutile, dar copilul nu renunță din prima chiar dacă antrenamentul pare tâmpit. În cele din urmă cedează și se revoltă contra maestrului, care îi arată că de fapt acel antrenament este util. După reconciliere, antrenamentele continuă pentru o creștere exponențială, în timp ce puterea adversarului crește constant. Copilul deprinde o nouă tehnică surprinzătoare care nu are nicio legătură cu antrenamentul.

Adversarul este mult mai puternic și trișează, aducându-l pe copil în situația de a da lupta finală într-un mare dezavantaj. Copilul câștigă in-extremis prin acea tehnică deprinsă în timpul antrenamentelor, care este posibil și extrem de spectaculoasă. Copilul rămâne cu fata care e acolo ca element de decor și șantaj. Sfârșit.

Și este o formulă reușită cât timp elementele care o fac să funcționeze sunt credibile. La al treilea film eșuează pentru că adversarul este prea puțin credibil, și aproape comic în maleficitatea lui. La al patrulea film, cel care era să îngroape franciza, eșuează pentru că povestea e clar gender-swapped fără a încerca să mai dea vreo logică poveștii. Filmul făcut de familia Smith este bun chiar dacă povestea e în cele din urmă destul de slabă; în loc să-i ofere un scenariu mai credibil, familia Smith a decis să forțeze formula și forțarea asta se simte. Trebuie zis că reboot-ul din 2010 este însă cel mai mare succes financiar al francizei, deci ceva s-a făcut bine acolo. Legends încearcă o deviere, dar e susținut exclusiv pe carisma actorilor, nicidecum de poveste. Următorul film, dacă va mai exista, va trebui să se desprindă de formulă sau să o reinventeze într-un mod cu adevărat interesant, pentru că deja filmele bune din franciză s-au făcut în anii ‘80.

Cred că ceea ce atrage la Karate Kid e mai ales această mitologie a non-violenței, un răspuns progresist la agresivitatea epocii. La nivel subtil, Karate Kid explică cum non-violența poate fi subversivă, cum poate să câștige totuși lupta finală, și asta pare să fie esența tuturor filmelor din serie. Cum poți împăca dorința de a nu face rău cu necesitatea supraviețuirii în fața infamiei?

Și asta e o temă pe care o avem și noi astăzi în societate. Cum poți supraviețui asaltului aurăului păstrându-ți valorile nobile precum non-violența, empatia, dorința de a îi ajuta pe ceilalți? Cum poți supraviețui în momentul în care răul folosește fix uneltele pe care tu le consideri ale binelui (karate în film, filosofia creștină în viața reală) pentru a amplifica răul?

Legends e însă o oportunitate ratată - filmul e perfect pentru epocă, dar e prea mult despre China care arată un deget mijlociu Statelor Unite și prea puțin despre bine contra rău. Și la cât rău e în lume, simt că ar fi fost util, chiar necesar ca Legends să revină la filosofia de bază.