Cravata galbenă (2025)

Cravata galbenă este o cravată pe care tatăl lui Sergiu Celibidache i-o făcuse cadou când era tânăr, și i-a retras cravata când acesta s-a dedicat muzicii; la final îi returnează cravata într-un pachet pe care îl deschide doar la bătrânețe.

Acum că am enervat regizorul, putem să trecem mai departe. Și pentru că suntem la paragraful meta, o să vă spun că o să fac prezentare de la rău la bine, în ideea că filmul merită, totuși văzut. De obicei o recenzie pune chestiile nereușite pe care vrea să le sublinieze în funcție de care e tonul pe care vrea să-l lase la final - de-asta vom începe cu ce n-a funcționat și vom termina cu ce a funcționat.

Cravata galbenă e un biopic dezlânat care pare că își ratează subiectul, și la care trebuie să vii cu emoțiile de-acasă. Prima oră este plictisitoare - avem salturi în timp fără impact emoțional și scene jucate de parcă regia a fost făcută de ChatGPT. Pur și simplu e imposibil să-ți dai seama ce poveste vrea să spună filmul, și e aproape imposibil să nu te întrebi dacă ai nimerit la filmul greșit. E clar că filmul vrea să se concentreze pe Sergiu Celibidache, și deja apare cravata aia galbenă în cel mai predictibil mod posibil; puteam și eu să-i spun lui Serge că o să-l pună pe John Malkovich să plângă peste ea. E drept, nu a plâns.

Dar aproape tot ce încearcă în prima parte este lipsit de forță. Ar fi putut multe scene să lipsească; Sean Bean, în rolul tatălui lui Celibidache, e sub-folosit; și aproape îți e ciudă de cât potențial are filmul, și-l ratează cu niște scene parcă scoase din manualul de Cinematografie pentru To(n)ți. Și nu, din păcate, impactul emoțional este ceva ce trebuie să aduci tu de-acasă, nu e ceva ce să-ți ofere scenariul filmului.

Și se simte foarte tare că filmul e produs de familia lui Celibidache; cum poți să atingi aspectele ireverențioase ale personajului Celibidache (care sunt sigur că au existat) dacă tu ai respectul și devoțiunea normală față de mama, tata sau bunicii? Asta e, probabil, a doua mare greșeală a filmului: faptul că e făcut de familia apropiată, care nu ne permite să ne arate un Celibidache uman, ci un robot de muzică care recită koan-uri budiste. Ai nevoie de un pic de curaj să faci asta, să-ți permiți să crezi că tata a fost om, și să-l arăți uman pe film sau sticlă; iar Serge nu pare să aibă acest curaj.

Așa ajungi să-l vezi dormind demn și eminescian pe o bancă în parc în București sau, în probabil cele mai proaste cadre ale filmului, plimbându-se prin mijlocul intersecției ca un geniu (că nici eu nu-mi pot permite să zic că Sergiu Celibidache ar fi fost prost). Așa ajungi să-l vezi pe Celibidache în iatacul unei prostituate (Ortancia?) care îi oferă găzduire, el ocupând o masă și scriind ca un geniu tot timpul. Un Celibidache emasculat, numai bun de înlocuit cu un Eminescu la fel de emasculat care ne sufocă cultura națională.

La fel, lipsa de curaj e și în descrierea anilor ‘40 în Germania. Regizorul ne oferă două scene edificatoare. În prima niște soldați îl opresc și-l pun să-și dea pantalonii jos (sunt sigur că e veridică, genul de poveste pe care o zici la masă cu rudele apropiate). A doua scenă este un pic bizară, un bombardament în care e prins, e lovit de o schijă în cap, și ni se dă de înțeles că n-ar mai auzi? Sau ar auzi distorsionat? Și apoi își scoate schija și scena aceea ar putea să nici nu existe pentru că are zero impact în restul filmului. Probabil e pusă acolo doar pentru a apărea pe generic.

Filmul bun începe când Sergiu se prezintă la audiția pentru rolul de dirijor al orchestrei Filarmonicii Berlin. Și acolo totul funcționează - și robotul și toată punerea în scenă, cu toate oportunitățile pe care le-a ratat. Nu mai contează că din punct de vedere intelectual sau emoțional lucrurile nu funcționează perfect - cum ziceam, e genul de film unde vii cu emoțiile de-acasă. Dar de aici lucrurile se concentrează pe ceea ce e cu adevărat important: muzica.

Și la capitolul muzică excelează. Chiar dacă se trece prea ușor peste rivalitatea cu Herbert von Karajan (care e explicată pe fugite), și mai arată o obsesie a lui Celibidache legată de uitat sub pietroaie să vadă viermi, muzica ia prim-planul, și filmul devine cu adevărat fascinant. Muzica (și jocul lui Malkovich) e ceea ce dă greutate emoțională momentului în care personajul principal desface pachetul cu cravata galbenă. Scena e emoționantă din cauza muzicii, nu din cauza faptului că a fost un detaliu uitat întreg filmul. Muzica transmite ceea ce scenariu încearcă să facă într-un mod naiv. Pasionalul Celibidache nu e arătat în film prin interacțiunile lui cu personajele, care sunt foarte seci, ci prin muzică, prin, de exemplu, un concert cu Bolero-ul pe care îl dirijează de aproape că înțelegi ce se întâmplă acolo.

Și acum, tema cea mai importantă. Celibidache urăște faptul că lumea vrea să-i înregistreze concertele. E obsedat de perfecțiune, dar de perfecțiunea trăită în moment, și cam toată discuția din jurul lui Celibidache-bătrân e legată fix de acest aspect. Interzice cu încăpățânare orice înregistrare (realitatea e că totuși înregistrările se făceau, doar nu se publicau foarte multe din ele). Motivul pentru care se opune este că omul își dă seama că e aproape imposibil să transpui un concert de muzică clasică într-o înregistrare - pentru că înregistrările nu reușesc să prindă muzica așa cum o simte el în concert. Perfecționismul lui îl împinge către o experiență unică pe care vrea să o împartă cu spectatorii plătitori, experiență ireproductibilă pentru cineva care nu participă în acea reprezentație.

Cred că înțeleg punctul de vedere al lui Celibidache - omul real. În film, mi-e teamă că argumentele sunt un pic lipsite de forța celui care le gândește cu adevărat - poate într-un fel ilustrativ pentru motivul pentru care un film nu poate niciodată să-ți redea unele senzații pe care poate să ți le dea o piesă de teatru. Sau realitatea. Și tema punctează una din problemele esențiale ale zilei de azi, în care putem să simulăm orice adunătură de pixeli și să-i facem să pară reali - oare există vreo diferență între contactul și comunicarea directă, reală, umană, și comunicarea intermediată de tehnologie?

Sunt multe de zis aici. Multe de reflectat. Și cred că Cravata Galbenă poate fi un punct de pornire. Dacă reușiți să treceți peste prima oră fără să adormiți.