Trump Derangement Syndrome

Zilele trecute un regizor de film, Rob Reiner, care a regizat, printre altele, The Princess Bride, A few good men („You can’t handle the truth!”) sau „The Wolf of Wall Street”, a fost ucis de către (probabil) fiul său. Doar că nu prea o să auziți foarte multe cuvinte de simpatie pentru această situație, care în mod normal ar fi fost primită cu șoc de către comunitate, în principiu pentru că președintele Statelor Unite ale Americii a decis să explice care e cauza pentru care un apreciat regizor a fost omorât. „Trump Derangement Syndrome”, l-a numit, și pentru că am fost și eu acuzat de acest sindrom (de către o figură relativ cunoscută), va trebui să explic ce este acest sindrom și cât de fatal poate fi.

Sindromul

Să zicem că observi o chestiune absolut tembelă pe care o face Trump și clica lui. Poate să fie legată de tarifele pe care le-a instaurat din nimic pentru a strica relațiile cu aliații economici și militari. Poate să fie legată de drogurile care aparent ajung în SUA de la canadieni, sau poate fi legată de subminarea alianței militare pe care SUA a muls-o de bani vreme de câteva decenii. Sau poate spui de JD „PrettyBoy” Vance că poate ar trebui să-și țină gura despre libertățile din alte țări cât timp își trimite armata și garda națională peste orașele americane. E neimportant dacă acea critică este argumentată sau nu; dacă este reală sau nu, orice critică adusă lui Trump sau celor din jurul lor este „Trump derangement syndrome”.

Clasificând-o practic ca un sindrom, adică un ansamblu de boli, TDS poate respinge absolut orice acuzație, reală sau imaginară. E foarte important de subliniat că într-adevăr, există acuzații imaginare la adresa lui Trump, de exemplu aceea că ar fi un bun afacerist, dar și foarte multe acuzații reale, de exemplu de abuz și potențiala asociere la pedofilie cu Jeffrey Epstein.

Dar e mult mai ușor să elimini orice suspiciune spunând că problema e de fapt în oamenii care observă problemele, nu în oamenii care creează problemele. Și aceasta devine o stratagemă menită să aducă și să mențină neonaziștii la putere, pentru că orice critică poate fi respinsă ca TDS, orice investigație poate fi oprită ca fiind semnul unei boli. Cum adică să-l investighezi pe acest zeu între oameni, acest idol, această supremă figură bovină?

Dacă lucrurile s-ar opri la Trump ar fi ok. Doar că fanii lui au preluat sintagma. Când mi-a fost aplicată mie eticheta am crezut că omul care vorbește despre TDS se referă la sine, credeam că își recunoaște faptul că are mintea tulburată de Trump, că își dă și el seama că prezența bovină supremă îi tulbură gândirea. Dar nu, din păcate, omul nu își observase bârna din ochi, doar lătra propagandistic la mine.

De aceea cred că adevărații suferinzi de TDS sunt chiar cei care formulează acuzațiile. Atunci când moare un critic al tău, singurele tale cuvinte ar fi că, în principiu, a murit pentru că nu mă iubea, asta arată nivelul de empatie, și lipsa totală de umanitate a individului. Același care a fost extrem de deranjat cât propagandistul lui preferat, Charlie Kirk, era citat cu propriile cuvinte în spațiul public. TDS este fix boala acuzatorului, nu a celor acuzați.

Există vindecare?

Pentru cei acuzați de TDS? E imposibil să mai vindeci ani de abuz din partea neonaziștilor izolaționiști, la fel cum s-au dus vreo 600.000 de morți din cauza tăierilor la programele umanitare pe care Trump nici măcar nu avea voie să le taie, pentru că erau ale Congresului. Și o să vezi aceiași indivizi care acuză oameni în stânga și-n dreapta de TDS că normal că e vina lor că se bazează pe ajutor din SUA ca să supraviețuiască. Aceiași oameni care explică că Vestul e creștin și ei sunt creștini care cred în cel mai pur creștinism. Aceiași oameni care se cred niște ființe superioare moral.

Întrebarea e dacă există vindecare pentru oamenii ăștia. Și vă zic sincer că nu știu. În mod normal ar trebui să existe - pentru că iertarea creștină funcționează chiar și in ultima clipă a vieții. Dar mi-e teamă că nu o să văd o lume în care tipul care m-a acuzat de TDS o să își facă o inventariere a elucubrațiilor și să aibă o trezire sau întoarcere la umanitate. Așa că chiar dacă cred că există o cale, din păcate calea respectivă are niște obstacole imposibil de trecut pentru un individ afectat de TDS.

Primul, să dezvolte empatie pentru cei din jur. O chestie pe care o puteți numi creștină, dar nu are nimic de-a face cu neocreștinismul ăsta care îl pune la loc pe Iisus pe cruce. „Empatia este o invenție, un termen al noii ere, care face foarte mult rău” a zis ideologul șef, Charlie „câteva victime sunt acceptabile pentru a păstra dreptul de a deține arme” Kirk. Sau modelul afaceristic Elon Musk, care explica că „slăbiciunea fundamentală a Vestului este empatia”. Oamenii ca ei, adevărații suferinzi de TDS, vor să elimine empatia din societate. Și empatia este parte din pachetul esențial al credinței creștine - este esența lui „să arunce prima piatră cel fără de păcat”. Creștinul TDS este cel care aruncă piatra pe motiv că se judecă el cu societatea după aia, dacă mai e cazul. Iisus nu prea are ce căuta pentru creștinii ăștia moderni.

Dar dacă brusc individul își reevaluează propria existență, poate, de exemplu, află că empatia e la baza creștinismului, că Iisus nu e despre 14 cuvinte, va întâmpina al doilea obstacol. Față în față cu enormitatea pe care a generat-o sub afectul acestui sindrom, va reuși oare să se oprească din a face rău oamenilor din jur, societății? Va reuși să se lepede de avantajele, de atenția, de infuzia de dopamină pe care o resimte de fiecare dată când face rău? Cum va negocia cu sine? „Haide, mai zic doar o dată că de vină sunt homosexualii care violează bebeluși, după aia gata, spun numai adevărul”. Aici nu am încredere în capacitatea individului de a negocia cu sine. Și aș putea spune că e aproape de admirat dacă reușește să se oprească din făcut rău.

Pentru că pasul trei va fi cel mai dificil. E imposibil de făcut. Pasul în care îți ceri scuze și încerci să repari răul pe care l-ai făcut.

Răul prosperă în umbra binelui

O să închei postarea asta aproape mistic, spunându-vă că răul prosperă în umbra binelui. Că motivul pentru care oamenii care fac rău pe bandă rulantă o pot face doar pentru că, cu rele și cu bune, niște oameni încearcă să mențină societatea pe linia de plutire. De-asta urâtorii ăștia prosperă, pentru că încă mai sunt oameni care încearcă să țină lucrurile sub control.

Întrebarea e ce anume faci cu un buboi - îl lași să se umfle și speri să se spargă, ca apoi să poți scoate mizeria de-acolo și să încerci să pansezi ca să oprești infectarea iremediabilă a organismului? Sau tratezi, încerci să ții sub control, poate chiar reușești să vindeci și să ții organismul în viață?

Avatarii răului spun că răul trebuie făcut până la capăt, buboiul trebuie să se umfle, și oamenii nevinovați trebuie să moară pentru a-și duce tâmpenia până la capăt. Eu sunt de partea cealaltă. Unde chiar dacă nu mai sper, cred că singurul mod pentru a ieși din rău e să îl oprim în noi înșine. Cred că putem să ne vindecăm.

Și e fals că speranța moare ultima. Pentru că eu nu mai am speranță, dar mai am credință. Ceea ce oamenii ăștia care aduc răul în societate nu mai au. Acum, cred că depinde de ce fel de om ești.