Despre istoriografia online (un răspuns pentru George Damian)

2026-01-17, 05:59

Poate ar trebui să-mi fac o categorie cu istorie, dar s-ar putea ca oamenilor să le fie oricum străin faptul că acest blog are categorii, deci mai bine o las așa. Bun. Văzui o postare pe Facebook a lui George Damian, și chiar dacă doresc să-mi reduc consumul de intoxicare americană (adică Facebook, nu ce scrie George) și consumul de știri ca să mă țin de promisiunea de a lăsa scrisul despre politică în pace anul ăsta, se pare că e o luptă cu mine însumi. Ca orice rezoluție de tipul ăsta e una în care intrăm mai lent, ca să ne construim mecanismele să luptăm cu obiceiul rău, și de-asta demarează mai greu.

În fine, postarea lui George e aici. O s-o transcriu, fără să fi cerut permisiunea autorului, dar cu citarea corectă de mă laudă și Emilia Șercan:

Câteva idei despre „istoriografia online”
Dominația curentului imigraționist/ neo-roeslerian (românii sunt veniți de aiurea), susținere pentru acest curent din partea editurilor și canalelor media influente care în mod paradoxal au beneficiat/ beneficiază de susținere guvernamentală;
Imigraționiștii/neo-roeslerienii își prezintă teoriile drept ceva „nou” în comparație cu teoria autohtonistă, un fel de rebeliune împotriva istoriografiei „comuniste” (Inochentie Micu Klein numai comunist n-a fost și alții ca el…);
Demitizarea istoriografiei române este folosită ca pretext pentru impunerea teoriilor imigraționiste/ neo-roesleriene;
Teoriile autohtoniste sunt asimilate forțat cu apropierea de Rusia, susținătorii autohtonismului sunt brănduiți drept „putiniști” asta deși…
Teoriile imigraționiste/ roesleriene locale sunt perfect aliniate cu istoriografia contemporană a Moscovei referitoare la poporul român – nu știm cine este mai „putinist” de fapt;
Chișinăul este poartă de acces și legitimare pentru teoriile imigraționiste/ roesleriene și nu doar via moldovenismul de factură sovietică, ci și sub acoperirea moldovenismului civic;
Tehnicile de manipulare în favoarea teoriilor imigraționiste/ neo-roesleriene sunt cele clasice, inclusiv apelul la „documentele secrete de la Vatican”;
Majoritatea istoricilor români evită disputa și cedează, spațiul public este dominat de diletanți agresivi și haitele de susținători încântați că au descoperit ceva nou ce nu se preda la școală (de fapt ei nu au prea călcat pe la școală…)

© 2026 George Damian și Meta Corporation (pentru că Meta au, citez „o licență neexclusivă, transferabilă, sublicențiabilă, fără drepturi de autor și valabilă la nivel internațional pentru a putea să găzduim, să utilizăm, să distribuim, să modificăm, să rulăm, să copiem, să prezentăm public sau să afișăm, să traducem conținutul dvs. și să creăm opere derivate pe baza acestuia”).

Ce văd eu

E drept, eu nu mă uit în aceleași locuri ca George, și i-am zis că nu văd lucrurile pe care le reclamă, că, din contră, dispar fanii de „demitizare”, dar și că văd o suprapunere între fanii de demitizare și cei care aruncă cu putinist în stânga și-n dreapta. Și că treaba asta vine din faptul că există o confuzie similară care îi numește suveraniști pe cei care sunt autohtoniști fără minte și argumente, ei fiind de fapt izolaționiști și retrograzi (nu conservatori, nici creștini, ci doar pozează în conservatori și creștini).

Adică sunt foarte sigur că un berbec de-ăsta suveranist o să fie autohtonist, dar nu pentru că a studiat, sau a citit el, ci pentru că urăște multiculturalismul românesc, și refuză orice fel de „intervenție străină”. Dacă scuturi autohtonismul ăsta cel mai probabil o să ai oameni care refuză să creadă că pe-aici trece și sânge grecesc, albanez, (la rusesc nu comentează), turcesc, tătăresc, unguresc, polonez, și tot așa. Și, mai degrabă, o să ai fani Roxin cu „romanii au venit aici și femeile dace au avut armură vaginală contra lor, cu rezervă de spermă dacică în ele”. Pe ăștia nu poți să-i convingi de chestii pentru că ei vor să-și reconfirme niște basme pe care le-au prins de-a lungul timpului - lor le plac chestiile absconse, nu cred în știință sau citit.

Pe partea cealaltă, există șansa destul de mare ca un om care a citit la viața lui și are un pic de minte să sprijine o idee legată de migrare pentru că a dat peste ea în anii ‘90, ‘00, și nu și-a mai făcut un update la ideea respectivă. Dar cred că la oamenii ăștia se poate ajunge, numai că văd un curent autohtonist de discuție care rezumă totul la „ăia care nu știu astea sunt niște proști”, și care explică că e bine să ne dăm foc la țară că măcar ne încălzește ceva.

Din fericire nu toți care discută despre istorie pe fapte nu o fac din poziția de „bă, voi sunteți proști”, dar lor li se opun câțiva mai proeminenți care o fac, antagonizând oamenii care știu să citească. Și sincer, când vezi cu ce jigodii ai de-a face uneori suprapui ideea cu omul, pentru că ai stat de prea multe ori la aceeași masă cu tâmpitul care a pornit de la „continuitate” și a ajuns la „și femeile ar trebui să stea legate de masa de bucătărie, iar Iisus a zis că copilul creștin nu poate izvorî decât din viol”.

Este, așadar, o problemă de comunicare, o inversiune nenaturală cauzată de o neînțelegere istorică.

De ce această inversiune?

Cred că există o componentă istorică la această problemă de comunicare. Evident, există oameni care sunt mai capabili să prezinte mai bine istoria asta de v-o pun eu aici, dar o s-o pun oricum pe principiul că până la urmă chiar și părerea (potențial greșită, dar sinceră) a unui neofit e mai valoroasă decât nimic.

Mai toată lumea știe că în anii ‘70 Ceaușescu vizitează Coreea greșită și încearcă să facă KPop nordic cu românii, și că asta a însemnat că românii în loc să facă economie fac ansambluri folclorice și manifestații cu pancarte pe stadioane. Rețineți chestiile astea pentru că ne întoarcem la ele, avem parte de o poveste cu ciclicitate aici. Mai enervat a fost însă Ceaușescu când a vizitat Iranul în ‘69 și șahul iranului celebra vreo 2500 de ani de la înființarea statului iranian. O glumă iranopată, dar pentru că Ceaușescu avea mai puțin creier în cap decât o curcă beată s-a lăsat puternic impresionat de treaba asta. De-aici a dezvoltat obsesie pentru continuitate și vechime, și, ca norocul, aveam și noi iranieni acasă, și erau dacii lui Burebista.

Anii 80 au fost cei în care a dat roade munca de un deceniu pentru reeducarea istoriei pentru a spune o poveste absurdă despre continuitate, în care Burebista visa la o unire a dacogeților pentru a-l slăvi pe Nicolae Ceaușescu, primul cu acest nume, conducătorul românilor. Majoritatea celor care discutăm acum am crescut cu o formă a acestei intoxicări, indiferent că ne-am luat cunoștințele din școală sau le-am descoperit citind materiale mai vechi. 20 de ani de demolare a metodelor de cercetare istorice pentru a spune o poveste propagandistică au reușit însă mai mult decât se admite.

Elementul cel mai important pe care l-a eliminat Ceaușescu a fost dubiul istoric. Un istoric nu putea exprima cu nicio urmă de dubiu vreo teză istorică, cel puțin nu în public, dacă aceasta era dictată din biroul tovarășului. Infailibilitatea conducerii personale a lui Ceaușescu dicta certitudini, nu poți avea ca istoric întrebări, sau să cercetezi teze alternative. Asta, desigur, a alterat actul de comunicare publică a istoriei - pe de o parte că a eliminat foarte multe discuții din ochiul public, pe de altă parte pentru că a permis unor neaveniți să prezinte „cercetări” absolut fabuloase. Când am început Podcastul de Istorie singura informație pe care o găseai online despre Gânditorul de la Hamangia erau două paragrafe în care se explica o teză absolut idioată. Primul era despre cum Gânditorul ar fi fost selectat de o comisie internațională pentru a reprezenta planeta (posibil, dar nu am găsit nicio confirmare). Al doilea era despre vesela teorie a lui Vasile Droj, pe care nu m-am obosit să o găsesc în original dar îmi pot închipui că omul nu putea fi atât de idiot. O să citez paragraful ăla care era atotprezent pe paginile de românism, să ne amuzăm:

În acest mediu favorabil al formelor geometrice, Gînditorul, îşi relevează adevăratele virtuţi, o serie de relaţii matematice interesante şi importante impunîndu-se încă de la început prin parametrul înălţime, 113 cm, care nu este deloc întîmplător şi 355 cm circumferinţa cercului în care se înscrie, întrucît aceste valori sunt unice în perimetrul matematicii, fiind singurele numere întregi al căror raport este chiar „Pi”, cu o imprecizie de numai 3 zecimi de milionimi

Să vă explic de ce e absolut idiot? De unde să începem? De la faptul că gânditorul ar avea înălțimea de un metru și 13 centimetri? (nu, nu are, dar nu găsesc surse oficiale care să spună cât are, iar MNIR probabil l-au închis într-o pivniță). Sau de la faptul că dacă centimetrul este o măsură de la 1800, de care omul de la anul 5000BC nu avea de unde să știe? Sau de minunea faptului că împărțirea circumferinței la dublul razei dă fix π (ca-n formulă?). Ei, această teză a fost prezentată în anii ‘80 de către un istoric român, și chiar dacă a fost ușuit rapid de la conferințele istoricilor reali (citisem la un moment dat mai multe despre eroul de Vasile Droj), idei ca asta au o viață foarte lungă.

Am insistat un pic pe ideea asta pentru că 1. acum zece ani cam ăsta era nivelul de comunicare în materie de istorie, și 2. e foarte instructiv pentru cât de infecțioase sunt ideile simplioate de genul ăsta. Dar pentru că nu există în epocă un dialog real, de o astfel de idee nu se poate râde public suficient de tare, și publicul e expus la ea mult mai tare decât ar fi trebuit. Nu ajută nici faptul că istoricii sunt obligați să întoarcă istoria în fel și chip în așa fel încât toată omenirea să fi fost inventată în „spațiul carpato-danubiano-pontic”, fără vreo vorbă despre Nistru sau Tisa că nu ne lasă tovarășul.

Nici nu-i de mirare că în anii ‘90 lumea, scăpată de sub jugul cenzurii, a încercat să vorbească. Cine a câștigat conversația? Păi, e complicat. Odată cu mâna de fier a regimului comunist a dispărut și „piața unică de idei” - așa că fiecare s-a bătut în parte pentru urechile, ochii și pipotele patrioților. Și s-au desprins câteva tipologii, amplificate de sărăcia, putregaiul moral și mizeria anilor ‘90. O să le pun pe cele mai importante două.

Prima, a conspiraționistului izolaționist, individualist, care a înțeles rapid că „l-au omorât pe Ceaușescu pentru că lupta pentru noi” - pentru că ăsta a fost răspunsul lui la faptul că lucrurile merg rău. Conspiraționistul, posibil colaboraționist al regimului, o ducea mai rău în anii ‘90, poate a și luat vreo două-trei țepe cu Caritași și alte mizerii similare în care statul a fost colaborator. Evident că se întorcea la anii ‘80 ca la vremurile de glorie - sunt oamenii care încearcă o chestie, dar fac lucrurile de capul lor și nu îi duce capul să studieze temeinic - și se retrag în siguranța a „ceea ce știu”. Și ce știau ăștia e că noi suntem trecut glorios, și și-a recitat propaganda comunistă până a înțeles-o și pe-aia prost. Nu comentez că individul ăsta probabil a votat PSD și s-a întrebat de ce doar hoți ajung la conducere, că după aia ziceți că sunt om rău.

A doua categorie importantă e intelectualul „tânăr”, care acum începea să descopere lumea. Devreme în anii ‘90, după ce făcea un „apel către lichele”, Liiceanu s-a transformat rapid într-una și a făcut Humanitas, iar în jurul lui Humanitas a crescut o faună interesantă. Probabil cel mai mare influencer istoric de-aici este Lucian Boia, un tip care scrie niște cărți cam cum scriam eu postări pe blog prin 2006 (adică prost și la nerv), uneori mai prost documentate. În fine, omul a adus în spațiul public ideea de demitizare. Lucian Boia e exemplul perfect despre cum poți să pornești de la ceva corect, dar să fragmentezi în așa hal încât să creezi un narativ toxic. Nu vă faceți griji, Boia nu e singurul, el e de fapt tiparul pe care îl vor urma cam toți intriganții din spațiul online mai târziu.

Dar Boia are avantajul că a prins locul cald la Humanitas, și că există o foame teribilă de informație în anii ‘90. Cu idei de demitizare, omul vine și demolează ideile anilor ‘70 și ‘80 legate de marile personalități ale istoriei României. Boia demolează, dar nu pune nimic în loc - da, Mihai Viteazul patriot român este o invenție a lui Nicolae Bălcescu, amplificată de Ceaușescu, dar dacă îi tai aceste aspecte, ce rămâne în loc? Boia nu zice, el nu face comunicare istorică, ci sociologică mai degrabă.

Numai că publicul anilor ‘90 și ‘00, înfometat de informație, hrănit numai cu Boia, a rămas cu lacune teribile în cunoștințe. Spațiul public duce vreme de vreo două (trei?) decenii lipsă de comunicare istorică de întâmpinare, și în lipsa acestei comunicări cresc ideile ca buruienile - că nah, boiaua o pui pe slană, dar nu-i deloc bine s-o mănânci goală. Boia ar putea fi vag util în contextul unei cunoașteri profunde a istoriei, dar ca primă carte de istorie? Din păcate, pentru prea mulți Lucian Boia devine primul și singurul istoric citit pentru foarte multă vreme.

Să ne uităm totuși la acest tablou, ca să explice ceea ce i-am zis mai sus lui George. Avem în anii ‘90-‘00 două tipuri de discurs: primul e discursul subversiv, anti-sistem, conspiraționist, al teoriilor absconse, al centrării civilizației umane pe România. Al doilea e răspunsul lui Boia la propaganda comunistă, care dărâmă dar nu pune nimic în loc. Acesta e apoi continuat de Dan Alexe, care explică absolut halucinant că România nu există, ci doar suntem o emanație a tuturor statelor din jur, în lucrarea lui de căpătâi despre dacopatie care conține o nefericit de lungă bălăcăreală la adresa lui Gigi Becali. Nici Dan Alexe nu e mai strălucit, dar pentru că atinge temele care îi preocupă pe oamenii care încearcă să se ridice intelectual în mijlocul tranziției, discursul lui are mai multă influență decât ne convine să acceptăm.

Ca om care descopera oferta intelectuală în anii ‘90 (aveam 10 ani la revoluție), primul pas a fost în prima tabără - cea a discursului mistic. La finalul anilor ‘90 aveam mintea făcută suficient de vraiște de sursele de informare din epocă cât să cred că XFiles e documentar mascat. Boia a fost o descoperire importantă pentru mine, a fost un șoc cultural necesar. Doar că după Boia în anii ‘90, ‘00, e un deceniu de lipsă de reacție din partea istoricilor români. Și aici trebuie investigat ce se întâmplă în vidul ăsta cultural, pentru că următoarea voce pregnantă în spațiul public după Boia nu e cineva care să aibă un discurs decent, ci Dan Alexe, care popularizează termenul de „dacopatie” (singurul lucru relativ bun din ecuația asta), dar care își argumentează incredibil de prost ideea.

Publicul intelectual însă preia ideile lui Alexe pe nemestecate pentru că, iarăși, e mare foame de informație pe orice subiect istoric. Practic, discursul public „civilizat” e dominat de două idei de o barbarie crasă: „demolăm tot, dar nu punem nimic în loc” a lui Boia, și „românii sunt de fapt albanezi, pentru că și ei aveau brânză acum trei secole”. Nu mă miră așadar că intelectualii români sunt foarte deschiși la idei greșite despre istorie.

Eu am evoluat cu tabăra asta. În ‘90 eram cu dacopații, în ‘00 cu Boia, în ‘10 eram super-nedumerit de ideile lui Alexe. Cel mai devreme văd că scriu pe blog prin 2017 despre Dacopatia, dar îl știam pe Alexe de când bălmăjea lucrurile astea pe blog, și știu cât de populare erau ideile lui. Dar dacă nu stăteai prea mult pe bloguri să te cerți cu Alexe, ți s-ar fi părut că e chiar un intelectual simpatic care făcea glume pe net. Alexe e popular între oamenii care cresc cu idei altfel corecte despre cum ar trebui făcute lucrurile, și care încearcă să facă succes în meseriile lor și îi lasă pe alții să comunice informația din domeniul istoriei. Doar că istoricii tac și în 2015 - Dacopatia are în spate prestigiul intelectual al lui Humanitas, al intelectualilor de dreapta, aparent pro-reformiști, aparent pro-europeni, pro-mai multe valori importante și necesare în societate. Motivul pentru care Humanitas este văzut așa e mai complex, dar vorbim de 25 de ani de construcție politică oarecum coerentă, care spulberă intelectual orice opoziție în anul 2015. Dacopatia e câștigătoare la intelectualism.

Ideile vin la pachet

Așadar avem în cele două colțuri: Dacopatia, anti-intelectuală și autohtonistă, și anti-Dacopatia, aparent intelectuală, rafinată, și anti-autohtonistă. Tu cu care ții? Dacă lucrezi pe argumente, anti-dacopatia câștigă pentru că dacopatia nu lucrează pe argumente ci pe sentimente, deci nu există o luptă reală. Și multă vreme dacopatia nu câștigă foarte mult pentru că promotorii sunt niște marginalizați ai societății.

Însă pătura asta care știe să scrie și să citească, care vrea valori europene, crescută cu vidul informațional al tranziției, cu idei absolut proaste legate de istorie, face un efort pentru o evoluție a discursului politic. Prin proteste succesive reușesc să creeze o amenințare reală la adresa partidului unic care acum activa sub numele de USL. PSD pierde extraordinar de mult în urma protestelor de stradă (fracking, Colectiv, corupție), și aduce niște echipe de campanie din SUA, care vor schimba pentru totdeauna fața României. Probabil un pic nervoși că nu le-a mers figura cu fracking-ul în România (o tehnologie care ar fi venit să fie testată pe români înainte de a-și arăta hibele în SUA) sfetnicii americani au decis să ne ajute cu valorificarea taberei dacopate, aliniind-o la mișcarea MAGA. PSD-ul creează așadar o contra-mișcare pe același tipar cu USR, care să cuprindă categoriile indezirabile, pe aceeași logică pe care Iliescu sprijinise PRM-ul pentru a fragmenta lupta anti-partidul-unic, și pe același discurs public prin care MAGA a activat o sumedenie de nemulțumiți din pătura inactivă politic.

Cum stăm cu comunicarea istorică? Păi, deja avem două generații care au crescut cu Boia și au primit un refresh cu Alexe. Nu există nimic în schimb. Tabăra dacopată primește vânt în aripi, și ideile vin întotdeauna la pachet, un pachet care devine din ce în ce mai bogat de partea conspiraționiștilor. Aceștia colectează în același pachet de idei creștinopatia (nu creștinismul), dacismul, autohtonismul, pentru a enumera doar câteva idei care par puse într-un con de umbră. Din nou, dacă ai o oarecare salubritate a gândirii te vei feri de chestiile astea pentru că sunt împinse de niște oameni care nu au niciun interes să participe în conversații.

Regretabil, de cealaltă parte lucrurile nu stau mai strălucit. Deja ai oameni a căror educație e „finalizată” care împing mai departe ideile puține și fixe ale binomului Boia-Alexe: România e un accident, românii nu au făcut nimic bun de-a lungul timpului, și tot ce reușesc să facă e furat de la vecini. Treaba asta pare reconfirmată pentru că vreme de douăzeci de ani ideea asta e singura repetată ad nauseam. Și da, există o suprapunere teribilă între curentul pro-european și anti-românesc.

Repet, e atât de prost făcută comunicarea în anii ‘90-‘10 încât în 2017 mă pun cu Sergiu Motreanu să facem Podcastul de Istorie pentru că mă săturasem de fantasmagoriile ambelor tabere. Când începem noi podcastul (cu toate hibele lui, noi învățam și descopeream cum se studiază istoria) este o secetă teribilă de informație. Acum, la aproape zece ani distanță, țin să zic că lucrurile nu mai stau atât de prost, dar influențele a trei decenii de secetă se simt.

Deci, imediat e 2020, știi să scrii, să citești, dar ai făcut prea puțină istorie la școală și nu prea ai de unde să te informezi. Te uiți la tabere: Unii îți vorbesc despre creștinism, dar îl laudă pe un criminal, îți explică că evreii îți fură mâncarea de pe masă și după aia îți explică că homosexualii violează bebeluși. De partea cealaltă ai oameni care vorbesc despre multiculturalism, despre incluziune, dar uită să includă fix identitatea ta în discuție, și chiar ți-o refuză cu obstinație. Niciuna din tabere nu e în regulă. Însă în funcție de cât de mult ai pus botul la un tip de propagandă sau celălalt, într-o completă lipsă de informații, în 2020 dai cu banul și alegi ce iese.

Situația azi

Dacă lumea s-ar opri un pic din vorbit și ar asculta ar vedea că sunt din ce în ce mai multe voci care, în sfârșit, fac ceea ce trebuia făcut din anii ‘90. Comunică. Se ceartă, argumentează, contra-argumentează. Într-un clip recent Vali Petcu făcea niște recomandări de cărți și era un pic confuzat de conflictul între Adrian Ursu și Ranco-Pițu legat de prezentarea evenimentelor de la Revoluție.

Pentru oricine are contact cu literatura istorică este destul de clar că studiul istoriei te va pune întotdeauna în contact nu doar cu personalitățile studiate, dar și cu interpretările personale ale celui care analizează informația. Că asta e parte din procesul istoric, că nu există un adevăr „binar” asupra faptelor, ci doar interpretări, unele mai bune, altele mai nefericite, unele care valorifică resurse ignorate, altele care promovează idei proaste. Ca să dau un exemplu cu care mă întâlnesc eu mai des în ultima vreme, Gibbon e celebru pentru cât de tare a promovat ideea cu „creștinismul a îngropat imperiul roman”, o idee care merită foarte multă circumspecție. Dar nu poți să invalidezi toată munca lui Gibbon, și să-i refuzi meritele de a scrie una din cele mai influente cărți din istorie.

De-asta problema mea cu Boia sau Alexe nu e că ceea ce zic ei există, ci că în absența unor versiuni bine argumentate, ideile lor au demolat și nu au pus nimic în loc. Boia și Alexe sunt polarizatori pentru că există un discurs binar în jurul lor: fie ideile lor sunt îmbrățișate fără analiză critică, fie ideile lor sunt respinse cu argumente de cartier. Cam cum fac și eu aici în această postare.

Dar cred că un Boia publicat în anul 2025 ar fi mult mai ușor de ignorat, pentru că există mai multă informație, mai multă diversitate de idei, și mai mult dialog pe teme istorice - și există și mai multe resurse pe care se poate lucra. Dovadă că noul volum de la Dan Alexe nu are la fel de mult impact în societate ca „Dacopatia” - se vorbește mai mult, și diletanții sunt mai ușor de identificat.

Și în contextul ăsta, observațiile lui George cred că sunt tardive. Cred că discursul s-a mai emancipat, a mai evoluat, și că se întâlnește cu prea mulți oameni care au crescut cu seceta informațională pre-2020, și că încă nu vede efectele a ceea ce se discută acum în spațiul public. Cred că suntem pe calea corectă, discursul se rafinează. Întrebarea reală e dacă discursul se rafinează la timp. Din păcate, politic România e compromisă - există doar două tabere, din care una e puternic sprijinită din SUA pentru a distruge comunitatea europeană, și una e pe cale să se dezintegreze din cauza lipsurilor educaționale cumulate în 30 de ani de făcut lucrurile prost.

Putinismul este una din acele erori ale acestei tabere. Identificarea lui Putin ca dușman al României este corectă, dar e ca și cum te-ai plânge de otravă că are gust nașpa; influența lui Putin în România e un efect, nu sursa. Problema, cred eu, e acceptarea fără spirit critic a propagandei americane, și faptul că acum vine nota de plată scoasă în față de un Trump care vrea să întoarcă omenirea în epoca colonială. Și cum ziceam, ideile vin la pachet, și putinismul, alexismul, boiismul și progresismul sunt în același pachet. Motivul pentru care un pachet atât de prost este totuși încă alegerea corectă pentru mulți este că de partea cealaltă vin ideile fasciste, eugenice, rasiste, iar Trump demonstrează că o epurare violentă e posibilă și probabil e ceea ce se va întâmpla cu tabăra auristă la putere. În mod amuzant, corupția e cea care ne ține încă departe de o epurare violentă à la Pol Pot. Dar destul despre problema asta. Vorbeam despre istorie.

Lucrurile se limpezesc, zic eu. Acum măcar începe să fie loc de discuție, de dubiu, de comunicare reală pe subiectele astea. Să vedem cât timp mai avem pentru asta. Am mai ratat o dată fereastra pentru discuții, și mi-e teamă că și de data asta fereastra se închide rapid.