Fotbalul e despre emoție

Aseară, Manchester United a bătut rivala consăteană, City, cu 2-0 după un meci în care echipa lui Pep Guardiola a fost depășită din cam toate punctele de vedere. Și trebuie să spun că e un prim meci din ultima perioadă care pot spune că m-a entuziasmat la United, fiind adevăratul meci de despărțire de Ruben Amorim de la cârma echipei.

Mi-aș fi dorit foarte mult ca Ruben Amorim să fie omul care să readucă fotbalul-spectacol pe Old Trafford. În teorie, a încercat - și a avut și timp să-și aducă oamenii pe care i-a vrut. Sigur, nu sunt toți galactici, dar United nu a fost niciodată o echipă de super-staruri, și de fapt cele mai rele momente ale echipei (până la Amorim) au fost legate de fix de nazurile superstarurilor la United - asta pentru că nu o să vorbesc prea mult despre proprietarii clubului (o să spun doar că United a simțit pe piele proprie ce înseamnă exploatarea de către americani, și că pe lângă jucători ca Cristiano Ronaldo, United a finanțat și cel mai mare jucător de fotbal american, Tom Brady).

Revin din paranteză: United nu e o echipă de super-staruri, și partea care îmi dăduse speranță era că Ruben Amorim părea că a înțeles lucrurile astea - oamenii pe care i-a adus nu sunt neapărat cei mai buni sau cei mai scumpi jucători pe pozițiile lor, dar sunt în principiu muncitori și destul de serioși. Unde nu au funcționat lucrurile, cred, e că Amorim nu a fost capabil să inspire echipa să joace cel mai bun fotbal pe care puteau să-l dea. Trei zile de antrenamente cu Carrick și lucrurile s-au schimbat de parcă le-a dat să mănânce jăratec. Chiar dacă prima repriză s-a lăsat dominată, United a avut cele mai periculoase ocazii.

S-a terminat 2-0, dar de cinci ori a intrat mingea în poarta lui City, de două ori a lovit bara și Donnaruma a avut vreo trei sau patru intervenții care puteau fi gol. Și pentru prima oară în mult timp chiar mi-a făcut plăcere să mă uit la meci până la capăt. Și nu zic că jucătorii ăștia nu au arătat că pot lucrurile astea - au fost meciuri pe vremea lui Amorim în care United reușea câte-o repriză entuziasmantă. Niciodată însă un meci cap-coadă să zici că da, mă, echipa pare că merge în direcția bună.

Amorim rămâne omul cu cel mai prost parcurs al lui United, o echipă care l-a concediat pe Ole Gunnar Solskjaer pentru că DeGea a ratat un penalty într-o finală, dar a și terminat pe locul 2 și locul 3 în campionat. A avut parte de multă răbdare din partea fanilor (nu din partea presei, presa l-a sfâșiat de la primul meci). Am sperat, chiar dacă în ultima vreme nu mai credeam că e posibil să vedem o revenire, și poziția din campionat era una înșelătoare. Avem noroc, totuși - United e într-o criză dar toată lumea joacă prost în campionatul ăsta.

Ieri însă am văzut în sfârșit un meci frumos de-al echipei. Și, așa cum o spuneam și pe vremea lui Ole, am preferat mereu spectacolul rezultatului pozitiv. Prefer o echipă care joacă frumos și moare frumos pe teren unei echipe care câștigă totul fără niciun fel de pasiune. Dar în Anglia anii ăștia sunt ai echipelor care joacă urât - Arsenal a jucat frumos și a luat doar locul doi, joacă urât și e pe locul întâi. City nu a câștigat niciodată un meci frumos iar Liverpool… hai să nu comentăm de Liverpool.

Ce îmi zice mie meciul de ieri este că o să fie din nou o plăcere să văd meciurile lui United. Măcar până la sfârșitul campionatului. Poate Carrick nu o să fie cel mai bun antrenor al lui United dar măcar arată intenția de a aduce exact spiritul ăla care m-a atras la United, și pe care îl înțelege foarte bine. Pentru că Carrick pare că înțelege că fotbalul e emoție, nu doar afacere.