Odiseea lui Nolan

Nu am mai călcat de ceva vreme într-un cinematograf, în mare parte pentru că nu am simțit că există un film suficient de bun cât să merite echivalentul unei luni de Netflix, și apoi pentru că lucrurile au fost destul de haotice pentru mine în ultima vreme. Așa că da, nu prea am dat prin cinematografe, și eram foarte hotărât să aștept Odiseea pe unul din serviciile de streaming.

Ce știam despre Odiseea lui Nolan era că are două actrițe negre și pe Travis Scott ca bard. Că Nolan își bate joc de moștenirea europeană a noastră (unde „a noastră” e a „Americii”), și că evident nu a respectat costumele, filmul e anacronic, ignoră adevărul despre Ulise, și Ulise nici măcar nu e mediteraneean (adică un pic negricios). De unde știam asta? Păi de la fermierii de nervi, zeii la care se închină moraliștii de azi, și nu pentru că i-am urmărit intenționat. Dar propaganda lor e atât de atotprezentă încât ai zice într-adevăr că sunt o profeție apocaliptică.

Recenzia ce urmează va conține spoilere. Dacă vreți să vedeți filmul fără a fi influențat de opinia mea, luați subtitlul următor de recomandare, și mergeți și vedeți-l. Filmul merită să vă construiți părerea despre el fără influență din afară. Deci, mergeți.

Un spectacol extraordinar

Odiseea este un spectacol superb. Cadre extraordinare, niște filmări superbe, și chiar și costumele sunt extraordinare, chiar dacă sunt anacronice. O să explic mai jos de ce anacronismul nu e o problemă, dar va trebui să aveți încredere în mine - Odiseea arată superb. Am fost uimit cât de multe lucruri a reușit Nolan să condenseze în sub 3 ore de film. Da, povestea nu e spusă în toate detaliile, și sunt momente unde mă întrebam dacă nu cumva ar fi fost mai bine ca Nolan să facă un serial de vreo 30-40 de episoade, vreo patru sau cinci sezoane de Odisee în care să înțelegem mai bine personajul. Dar e o problemă personală, în ultima vreme cam orice contact cu orice tip de media este pentru mine de natură plastică, mă gândesc mereu cum aș modifica, cum aș face lucrurile mai bine, cu ce aș putea participa la o astfel de producție.

Nolan însă reușește ceva ce nu credeam posibil. Comprimă excelent, păstrează esențialul, și reușește să surprindă parte din esența Odiseei. Reușește? Da și nu. Mi se pare, chiar și așa, incomplet. Cred că Nolan a tăiat mai mult decât și-ar fi dorit, niște lucruri care parcă lipsesc. La final mă întrebam cât de lung o să fie un „Director’s Cut” dacă va exista vreunul vreodată.

Nolan e limitat de tehnică. Odiseea e filmată pentru IMAX, o extravaganță extraordinară, care cere camere speciale, și rezultatul este fantastic. Sunt sigur că Odiseea în IMAX e o experiență de neuitat. Dar IMAX vine cu niște costuri. Sute de kilograme de bandă, limitări tehnice pe care sunt sigur că Nolan le-a întins la maximum. Dar este ceea ce trebuie, și dacă e să vă fac o recomandare, și dacă vă e la-ndemână, încercați să vedeți filmul într-unul din cinematografele IMAX. Apropos, în caz că ați ratat, aveți mai jos un clip despre tehnologie:

Nu e un film pentru români

Nu zic să nu vă duceți să-l vedeți. Doar că dacă vă așteptați să vă găsiți o reprezentare, nu o să o găsiți aici. Dacă vreți să vă regăsiți identitatea în Odiseea lui Nolan, ei bine, nu e cazul. Ulise al lui Nolan nu este Ulise al lui Homer. Și chiar dacă ar fi fost, ar fi trebuit să citiți Odiseea lui Homer pentru a vă identifica cu un personaj de genul ăsta; și mă îndoiesc că e cazul pentru cei care-și caută identitatea cu disperare în absolut toate produsele culturale recente.

Dacă mergeți să vă enervați ritualic la Atena neagră, sau la Elena/Clitemnestra neagră, nu, nu vă veți găsi foarte multă bază pentru nervii voștri ritualici. Va trebui să vă reîntoarceți la profeții voștri să vă-nvețe de ce trebuie să vă enervați, că cele cinci minute de timp cumulat pentru personajele astea sunt mult mult prea puțin. Mai ales în cazul Atenei, sunt scene în care Matt Damon, cel care îl joacă pe Ulise, pare aproape la fel de negru dacă nu un pic mai întunecat la față decât Zendaya.

Dar și dacă cunoașteți personajul și aveți niște așteptări de la Odiseea lui Nolan, va trebui să înțelegeți că Ulise al lui Nolan e Ulise al lui Nolan, nu va fi niciodată personajul pe care vi l-ați format în minte și în suflet prin lecturile voastre. Seamănă, dar ceva e un pic diferit. Și asta pentru că Nolan nu face un Ulise pentru români, greci sau italieni. Nu, face un Ulise pentru americani.

Ulise american rezolvă lucrurile americănește. Nu are timp să trăiască drama pierderii tovarășilor de drum, ci e constant detașat de ea. Toată lumea a insistat că e extraordinar de emoționantă scena cu Argus - este emoționantă doar dacă ți s-a zis că e emoționantă și trebuie să emoție acolo. Da, pe social media s-a repetat de prea multe ori că scena aia e emoționantă, și vor fi iubitori de câini care îmi vor zice că este. Nu este. Se simte sec, ca un gag, mai degrabă. Și, în cele din urmă, Ulise îi căsăpește pe toți cei pretendenții la tronul lui de unul singur. Finalul e scurtat, e fericit de zici că l-a scris Barbara Cartland, nu Homer. E ok, dă catharsisul ăla bun.

Dar o să citez acum un snowflake de-ăla ultrasensibil, care mereu în filme se plânge de o chestie. Se plânge omul de faptul că în filmele care i s-a spus că nu trebuie să-i placă e prevalent „The Message”. Care mesaj? Păi, hai să vedem.

The message

Nolan este la acel punct în carieră în care face ce film vrea el, nu neapărat ce film i se cere să pună pe peliculă. „Odiseea” este un film de autor, este „Odiseea lui Nolan”, și lucrul acesta e evident. Suntem la acel punct din postare în care explicăm ce-a vrut să spună autorul. Nolan se fixează încă de la început pe ideea unui dușman al civilizației, oamenii mărilor, care se pregătesc să distrugă tot ce s-a construit până acum.

Nolan face o speculație excelentă, zic eu. Ne dă o viziune post-odiseică în care după asediul Troiei urmează direct colapsul epocii de bronz. Am vorbit în Podcastul de Istorie despre asta pe vremea în care eram încă începători (eu cu Sergiu); a mai scris și Krossfire, în mai multe rânduri, dar vă recomand cu căldură cartea lui Eric Cline, 1177 BC: The year civilization Collapsed, pe care am folosit-o și eu pentru pregătirea episodului de podcast. Bun, Nolan vine și (spoilerul masiv) dă de înțeles că oamenii mărilor, jefuitorii care veneau de pe mare erau chiar aheii plecați după jaful Troiei. Adică, Ulise. Și Ulise înțelege că el este cauza căderii civilizației.

Este un punct asupra căruia insistă obsesiv, cu stângăcie. O să vă las mai jos clipul de care îmi amintește treaba asta, ca glumiță, dar pentru Nolan acesta pare să fie mesajul cel mai important pe care îl are de transmis, cuvintele cu care se desparte Ulise de noi (citez aproximativ): „Povestea asta va fi cântată în versuri pentru că civilizația noastră măreață bazată pe legea lui Zeus va fi distrusă și scrisul se va pierde”.

Evident, Nolan nu vorbește despre colapsul epocii de bronz. Vorbește despre ce se întâmplă acum, cu singura civilizație pe care-o știe, cea americană. Nolan îi întrevede colapsul într-un fel dureros, simte nevoia să-l sublinieze, să-l accentueze, și să-l pună și pe înțelesul americanilor, atât de clar încât îl poate înțelege și Critical Drinker. Ulise deplânge căderea civilizației la care se simte părtaș. Și motivul e și el interesant. Motivul căderii (o deviere destul de importantă de la mesajul central al Odiseei) este datorat încălcării legilor lui Zeus, mai exact a legii ospitalității.

Ulise poartă în suflet regretul încălcării acestei legi, el însuși fiind primul transgresor. Ulise își înțelege încă de la început vina, și înțelege că pentru asta trebuie să plătească - încearcă să-și ispășească greșeala, încearcă să facă tot posibilul pentru a nu îi lăsa pe cei din jurul lui (care sunt, fundamental, în adâncul lor, niște animale care reacționează, nu își gândesc reacțiile, după cum arată episodul cu Circe) să cadă pradă destinului lor. În cele din urmă însă se împacă (extrem de ușor, zic eu) cu faptul că trebuie să-și salveze propria piele și regatul.

Cum ziceam, foarte americănesc. Ai grijă doar de numărul 1, dacă cerul cade și se rupe-n două vine peste tine. Singura morală pe care o putea pune Nolan.

De-asta suspectez că mesajul lui Nolan este grefat totuși pe opera greșită. Sau nu, poate că nu. Până la urmă, există un univers în care pot exista mai multe interpretări și mai multe imagini ale aceluiași personaj. Dar Nolan din păcate trage un pic de material - iar finalul, cel în care Ulise explică că scrisul se va pierde, el (și nimeni altcineva) nescriind nimic în tot filmul… da.

Anacronisme, și concluzii

Discutam despre anacronisme, și am promis că o să vă spun de ce nu îmi pasă chiar deloc de anacronismele lui Nolan. Ca să citez recenzia din The Economist, fiecare generație reface Odiseea prin propria viziune. Nolan și-a făcut propria lui Odisee. Anacronismele nu îl îngrijorează, e important mesajul pe care l-am explicat mai sus. În rest, e ghidat de „The Power of Cool” - arată spectaculos, și asta e ce contează.

Dar pentru cei care sunt supărați că armurile sunt anacronistice până în comic (serios, măturile alea din capul coifului nu sunt șmecheria pe care o crede lumea), știți cine a mai făcut Odiseea anacronică? Chiar legendarul Homer (figură mitologică mai degrabă) care scrie o epopee de secol 8-7 îChr, cu înțelegerea societății și războiului din epoca contemporană, despre un război din secolul 12-13 îChr. Odiseea este anacronică prin definiție.

Și dincolo de imboldul de a merge să o vedeți, vreau să vă zic că e ok să nu vă regăsiți în orice film pe care îl vedeți sau carte pe care o citiți. E ok dacă nu sunteți de acord cu alegerile de casting ale lui Nolan. Și este ok și dacă nu doriți să vedeți Odiseea. Nu v-a furat nimeni volumul din colecția Biblioteca Școlarului, 1963, din casă. Puteți oricând să vă luați timpul și sa recitiți textul.

Dacă nu vă regăsiți în filmul lui Nolan, m-aș hazarda să zic că e pentru că nu sunteți cei cărora le vorbește acesta. Deși nu cred că ar fi chiar așa un mesaj nociv pentru români - în fond, și noi avem probleme cu ospitalitatea, și avem oameni care îndeamnă la violență contra străinilor care vin să muncească acolo unde nu vrem noi. Poate că e ceva ce ar putea învăța de-acolo.

În fine, ce face Nolan e bun. E o Odisee care nu e neapărat despre Ulise, dar poate că Odiseea n-a fost niciodată despre Ulise, ci despre noi.