Discursul online și rușinea

Că vorbiserăm de Odiseea lui Nolan zilele trecute, o parte din drama online se învârtise în jurul unei creatoare online, Lady of the Library, Cinzia DuBois, care s-a luat la ceartă cu diverși indivizi dubioși din online. Cinzia s-a uitat la trailerele de la Odiseea, a zis că nu-i place, dar, în același timp, văzând alte analize ale unor dubioși, a văzut că discursul în jurul Odiseei este puternic dezechilibrat. A discutat despre asta și canalul ei a explodat cu atenție din partea fanilor „friispiciului” care i-au zis să-și țină gura. În fine, Cinzia a pus un pic de frână și a scos un clip în care își face o auto-analiză.

În principiu dacă nu o cunoașteți și nu o urmăriți, singurul lucru pe care doresc să-l faceți este să vă uitați la cât de chinuită e fata în clipul ăla, vreme de aproape 40 de minute. Este un mesaj al unei persoane care a intrat într-o troacă de porci fără voia ei, și care se simte extrem de murdară după ce a interacționat cu fermierii de nervi. E un moment de-ăla de auto-analiză mai important pentru persoana I singular, dar care e public pentru că practic viața ta a devenit parțial publică.

Nu spun că Cinzia a avut dreptate în aserțiunile ei și mediul online a tratat-o incorect. Ba, chiar, aș putea zice că a greșit destul de mult din grabă sau entuziasm, și aserțiunile pe care le-a făcut nu au fost tot timpul echilibrate, corect cântărite sau consecvente. Un om care are dubii intelectuale nu poate să fie la fel de consecvent ca un om care se hrănește cu ură, ori Cinzia e un om care încă gândește, are dileme și dubii. Nu discutăm despre corectitudinea a ceea ce zice. Vă invit doar să observați un sentiment: jena Cinziei legată de mizeria cu care a interacționat și nivelul jos de care s-a atins. Se vede că nu și-ar fi dorit să fie acolo. Este genul de jenă pe care nu o să-l vedeți de la indivizi afluenți online care stau toată ziua să răspândească ură. Este genul de moment în care un om reevaluează lucrurile pe care dorește să le facă în public, și lucrurile pe care le dorește de la viață. O femeie care s-a uitat la abis, abisul s-a uitat înapoi la ea și ea s-a decis că nu vrea să stea pe marginea prăpastiei să facă suicid intelectual.

Rușinea. Exact asta e ce a dispărut din discursul online. Cred că am câteva zeci de articole începute în ultimii ani pe care le-am șters fix de rușine, nu pentru că nu aveam dreptate cu ce ziceam, nu pentru că nu erau lucruri care trebuiau zise, ci pentru că nu aș fi făcut altceva decât să cultiv nervi și să hrănesc ura. Rușinea m-a oprit, și am decis să las lucrurile măcar aparent constructive la suprafață.

Vă vorbeam acum o lună despre consecințe. Rușinea e un element necesar pentru evitarea unor consecințe. Rușinea e elementul care te ține de la a face lucrurile care știi că vor face rău. Rușinea e complexul de sentimente care arată măsura ta ca individ în societate, și chestiile care te rușinează spun exact cam care e percepția ta despre lume. Nu spun că rușinea nu poate fi un act de autosabotaj. Uneori, prea multă rușine inhibă capacitatea de a avea un dialog. Dar lipsa totală a rușinii creează monștri.

La începutul anului am promis că nu mai scriu despre politică un an. Nu pentru că autoeliminarea din discursul public este o soluție pentru ceva, ci pentru că începeam să mă simt la fel de murdar ca troaca în care se scaldă cei cu care discutam și pe care îi arătam cu degetul. Scopul discursului nu devenea acela de a avea un dialog onest. Cu indivizi de teapa ălora nu poți avea un dialog, așa că totul devenise un monolog. Discursul devine inutil.

Ca profesor, am simțit asta uneori: vezi privirile de sticlă ale studenților, care sunt acolo prezenți dar mintea lor zburdă în altă parte. În fața clasei lucrurile sunt uneori mai simple: o glumă, o replică neașteptată, și reaprinzi conexiunea reală și îl ajuți pe student din nou să fie atent. Nu e vina lui și îți dai seama de lucrul ăsta - uneori lucrurile care sunt în mintea lui au prioritate în fața a ce ai tu de zis în fața clasei. Dar prezența lui în clasă trebuie valorificată, și acesta e motivul pentru care vrei să-l rupi din visarea lui și să-l readuci la ceea ce e important.

Și ce e important aici nu e neapărat rușinea Cinziei, ci mai degrabă rușinea în general. Rușinea asta e un indicator. Cum recunoașteți un om care are un minimum de integritate? Păi, e cineva care are un discurs interior suficient de bogat încât să aibă momente în care simte și rușine, și dorința de a se abține. Cineva care își mai și cere scuze pentru răul făcut și învață din asta.

Pentru că suntem toți predispuși greșelii. Nici aserțiunile pe care le facem nu sunt perfecte, chiar dacă sunt online, chiar dacă sunt pe X și au mai mult de trei like-uri. Ceea ce ne deosebește pe noi e capacitatea de a ne opri din spus prostii uneori, și de a învăța din ce au alții de spus despre lucrurile respective. Despre asta e vorba în „a fi o societate”. Despre asta e și iubirea de aproape, că tot sunt eroii urii cu creștinismul în gură toată ziua.

Și dacă crezi că mesajul ăsta e despre tine, probabil că da, bă, de data asta e despre tine.