Academicienii și corectitudinea politică

Am redeschis recent cartea lui Yann LeBohec despre armata în perioada principatului roman, și m-a lovit un moment absolut penibil din cuvântul înainte scris de prof. univ. dr. Ioan Piso, în care acesta explica că:

Menirea armatei, fie ea și romană, este de a purta războaie. Cum astăzi trăim într-o perioadă în care nimic nu pare a fi mai la modă decât „corectitudinea politică”, mă grăbesc să justific preocupările, nu numai ale autorului, ci și ale traducătorului și ale prefațatorului, față de acest subiect.

Și trebuie să recunosc că m-a bufnit râsul instantaneu. În primul rând m-a amuzat exprimarea atât de scorțoasă, acel „a fi la modă” care deranjează - dacă ceva e la modă nu e bun, probabil și pentru că e modern. Chiar și continuarea, cu ghilimelele pentru „corectitudinea politică”, arată că domnul prof. univ. dr. Ioan Piso este puternic deranjat de concept, și își exprimă dezacordul cu conceptul, chiar dacă ceea ce urmează pare că este supunere în fața conceptului. Iată, domnul prof. univ. dr. Ioan Piso e un rebel. El face un act de ceea ce se numește „supunere malițioasă” (malicious compliance) în care faci lucrul care se cere, dar îl faci într-un fel în care îți exprimi clar dezacordul.

Plângerea asta e o temă comună în lumea academică care în momentul acesta e infestată de discuții despre subiecte politice, para-academice (adică nu neapărat preocupate de teme academice, cu suplinindu-le). Chiar din textul domnului prof. univ. dr. Ioan Piso putem să înțelegem că există un element de cenzură care l-a obligat să scrie acest paragraf, care a devenit necesar. Nu ni se spune cine anume a impus această cenzură, este oare editorul cărții, universitatea la care lucrează domnul prof. univ. dr. Piso. Sau poate chiar Academia Română, condusă de un alt domn prof. emerit dr. Ioan-Aurel Pop. Nu credem totuși că e vorba de Academie, ci de ceva mai puternic de atât pentru că domnul prof. emerit dr. Ioan-Aurel Pop, șeful Academiei Române, simte și el jugul corectitudinii politice, și cere cu insistență revenirea la meritocrație prin redenumirea tabloului „Femei rrome” al lui Grigorescu înapoi la „Țigănci”.

Vedeți, există un război în interiorul universităților contra wokismului. Aparent, există niște oameni în universități care vor să învețe tinerii chestii noi care au fost gândite în anii ‘70, ‘80, ‘90 ai secolului XX, nu la 1400 toamna. Ăștia sunt wokiștii, și wokiștii ăștia sunt prinși într-o carte manifest publicată de șeful la antiwokism, domnul Liiceanu. Religia Woke este o carte despre care v-am povestit la început de an, în care se simte foarte puternic exact un gen similar de plângere. Mai exact: „voi gândiți diferit de mine și asta nu e ok din punct de vedere moral”.

Aș vrea să pot mima mirarea și să spun că nu știu de unde vine această fragilitate emoțională a profesorilor universitari care se revoltă contra noilor curente în știință. În cazul prof. univ. dr. Ioan Piso suspectez că la un moment dat a citit un text (sau mai multe) adresate cărții lui LeBohec cum că ar glorifica războiul. Dar, din nou, pot doar să suspectez că o astfel de opinie a fost exprimată, și mă îndoiesc că au existat mișcări de protest și interdicții pe cale politică de a discuta subiectul armatei romane din perioada principatului. Nu e ca și cum e o carte despre drepturile femeilor, sau vreun marș Pride în Oradea.

Fragilitate conservatoare

Până la urmă, toate aceste reacții pot fi descrise ca un fenomen un pic diferit. Acum vreo 15, 20 de ani, înainte de debutul războaielor culturale, dreapta conservatoare râdea de fragilitatea emoțională a stângii progresiste, și vorbea de „snowflakes”. Realitatea ultimilor 15 ani însă ne arată o fragilitate crescândă a intelectualilor conservatori. În România boala e mult mai adâncă, conservatorii români nepierzând nicicând puterea dar deplângând constant pierderea ei. Ăsta e motivul pentru care Ioan-Aurel Pop se plânge de wokism din vârful Academiei Române, practic vârful intelectualismului românesc. Încă încerc să îmi dau seama care e motivul de plângere, pentru că nu e absolut nimic ce să-i fie interzis intelectualului român. Vorbim totuși de o țară care are un număr de legi contra fascismului legionar, dar care strânge o mulțime de oameni influenți la Tâncăbești să proslăvească un criminal.

Dar fragilitatea asta a intelectualului e înșelătoare. În fragilitate stă puterea și lucrurile stau invers: de fapt întreaga forță intelectuală stă în această presupusă fragilitate. Uitați-vă la toți cei care se pretind atacați de „wokism”. Urmărițile discursul. Care sunt lucrurile pe care le reclamă?

Foarte des sunt niște exagerări personale, dacă nu sunt pur și simplu aducerea în prim plan ale unor idei pe care trebuie să le formulezi corect pentru a înțelege exact ce fac. În link-ul pe care vi l-am dat, Ioan-Aurel Pop spune că cultura românească e sabotată pentru că nu îl cinstim pe cel care a retras cetățenia română a 225.000 de evrei, și a cerut să fie îngropat cu zvastica pe piept. Domnul istoric care nu a fost capabil din vârful Academiei Române să publice online volumele de Istoria României editate pe bani publici, dar care ne dă lecții de patriotism, explică că Goga nu e complice la holocaust, el doar a dat legea după dictare, altfel poezia lui e parfum, nimic de rău de evrei. Noroc că nu există cărți editate chiar de către Partidul Național Agrar în anii ‘30 în care Goga explica cu multă relaxare cum e treaba cu evreii, dar poarte domnul istoric nu a avut vreme să citească, nouă ne plac poeziile. Cineva să-i dea articolul ăsta din Newsweek, poate cine știe, se întâmplă lucruri.

Dar lucrurile astea sunt cunoscute de domnul Ioan-Aurel Pop. Că asta e problema reală, nu că ar fi niște mistere, ci că lucrurile astea sunt cunoscute și domnul Ioan-Aurel Pop consideră că bustul lui Goga trebuie să ne privească în continuare din amvonul antisemitismului dumnealui. Este vorba de merite. Temerea lui Pop, fragilitatea lui, este legată de faptul că Goga, ca adept al românismului, a fost o figură emblematică pentru Marea Unire, și că critica la adresa lui Goga (sau Maniu, de exemplu) ar invalida lucrurile bune în care au participat. E ca și cum am invalida întreaga revoluție din 1989 pentru că în Timișoara Revoluția e atașată de niște nume precum Laszlo Tokes sau Lorin Fortuna, sau în București puterea a fost preluată de un individ al aparatului de stat comunist, care fusese multă vreme văzut ca urmașul de drept al lui Ceaușescu.

Fragilitatea provine însă dintr-o sursă mult mai importantă. Lipsa dezbaterii intelectuale în sfera academică românească. La noi nu există o dezbatere, nu există încercare de a desluși calea spre progres. Nu există o comunicare reală - la noi, știința e pasată în cărți sfinte copiate din cele de-afară, și fiecare generație nouă de satrapi intelectuali preiau ce e vechi și doar pun un pic de spoială peste. Ori asta nu e știință, nu așa funcționează știința, nu prin păstrarea unor sinecuri și încurajarea mediocrității.

Ori când aceste opinii ținute în cărțile sfinte ale Academicianismului românesc (trecute din generație în generație ca niște odoruri sfinte, de neatins) sunt atacate de niște oameni care îndrăznesc să gândească altfel, atunci e problematic. Dacă nu sunt parte din mediul academic, atunci cum îndrăznesc ei să se atingă de niște idei dacă nu au trecut prin ritualurile sfinte ale umilinței ciclului doctoral? Cum îndrăznesc ei să susțină astfel de lucruri? Sau poate vin niște neaveniți care au facultăți făcute în altă parte, păi ce doctorat e ăla dacă nu ai făcut zece lucrări pe care să le semnezi cu numele îndrumătorului de doctorat? Sau, și mai rău, dacă sunt oameni care vin din interiorul sistemului academic românesc, cum îndrăznesc ei să trădeze cauza?

Nu există o angajare reală a ideilor. Argumentarea prin indignare, prin supărare, prin scandal, prin plânset, asta se întâmplă în schimb.

Nu vom ști niciodată cine l-a supărat pe Ioan Piso de l-a mușcat de fund să se plângă de „corectitudinea politică”. Dar doar o remarcă mai am, dacă pledează contra corectitudinii politice… pledează pentru incorectitudine? Adică, un act voit incorect intelectual?

Din păcate nu o să primesc vreodată un răspuns. Domnul Ioan Piso va rămâne etern mușcat de fund, iar noi vom merge mai departe, ferm convinși pe viitor că în anul de grație 2026 în România profesorii universitari și traducătorii sunt înșirați la zid și executați politic pentru incorectitudine. Și asta doar pentru că e la modă.