Autocenzura azi

Elisabeth Wheatley, o autoare de romane de dragoste (romance) din SUA, decide să cenzureze sexul din cărțile ei vechi. Pentru că trăim în internet și conținutul digital e foarte ușor de cenzurat, acesta e un lucru relativ ușor de făcut - dar, spre lauda ei, anunță că vechile cumpărături nu vor fi anulate și că îi poate ajuta pe cei care au varianta veche să intre în posesia variantei noi.

Da, e tipa cu Book Goblin. Nu i-am citit cărțile încă, dar sunt pe lista de lectură alături de încă vreo mie de alte titluri, dar destul de sus, deci sunt șanse să ajung să i le citesc. Spune ea că partea legată de sex e sub 5% din material, și cenzura e un pic mai mult - și o adaptare pentru a păstra consecvența emoțională a personajelor. Acum, justificarea ei e justificarea ei. Faptul că a intrat într-un magazin și a văzut semne de carte sub formă de penis nu este o scuză destul de bună, dar, după cum spune chiar ea în clip, simțea treaba asta de ceva vreme. O presiune și un deranj legat de propriul text (lucru perfect de înțeles) dar și o presiune din afară să continue să scrie scene de sex. Din câte înțeleg, e excelentă la genul acesta de scene, și nu m-ar mira ca aceasta să fie unul din motivele pentru care oamenii își recomandă cărțile ei. Evident, vorbim de sub 5% din cărți, deci în mod sigur sunt bune și în rest - ea are o oarecare notorietate pe care nu o câștigi scriind prost.

Vestea nu mă miră, și cred că felul în care face Elisabeth Wheatley lucrul ăsta e, per total, mai ok decât în alte situații similare. Nu sunt de acord cu redenumirea cărților în „Updated” - „Censored” ar fi fost mai clar și mai sănătos. Și mi se pare că și motivațiile ei sunt subțiri; dar aici e ea și conștiința ei, nu mă bag acolo unde e conștiința autorului. În locul ei aș fi pus pur și simplu versiunea cenzurată lângă cea originală, oamenii să poată alege care din ele o doresc, și pentru cei cu versiunea originală să primească complimentar și versiunea cenzurată în caz că o doresc. Dar să le las celorlalți posibilitatea de a citi și varianta veche, necenzurată, în caz că asta e ceea ce își doresc.

Despre Elisabeth o să mai zic un singur lucru, pentru că postarea asta nu e despre ea. Când am aflat (fugitiv) vestea, mi-am zis „Ah, nu știam că Elisabeth e americancă” și am mers mai departe. După care am mers mai departe. După care m-am întors și am stat să mă uit la motive. Și nu că nu o cred, dar cred că ea însăși ratează motivul pentru care simte nevoia de autocenzură.

Că aici vreau să ajung.

Sex și romance

Devine deja una din cele mai simple glume de făcut zilele astea, dar romanele de dragoste din epoca modernă sunt destul de departe de idealurile caste pe care le mai au câțiva naivi. Nici nu știu când anume au fost aproape de acele idealuri caste - nu sunt cel mai bun cunoscător al istoriei genului. Poate niciodată. Sexul, „smut”-ul (scrierea obscenă), nu sunt niște necunoscute pentru gen, și, în ultima vreme, e destul de ușor de găsit în librărie o carte care arată foarte inocent dar de fapt e destul de pornografică.

În afara cititorilor genului, romance are un renume destul de prost - cărți de factură slabă, scriitură de proastă calitate și la kilogram - renume foarte des însoțit de mirarea că „uite, gospodinele cumpără”. De fapt, genul este un escapism din lumea strictă care li se impune cititorilor (cel mai des femei), sau pe care o impun chiar cititorii celorlalți pentru salvarea unor aparențe. Singura regulă a genului: o relație între personaje care se termină fericit (fericit-pentru-totdeauna sau fericit-deocamdată), garantează un anume confort psihologic în care se pot întâmpla multe. Și se întâmplă multe.

Faptul că genul are foarte multe cărți prost scrise, și multe cărți sunt scrise formulaic, fără nimic nou sau inovativ, nu înseamnă că e un gen „slab”. Cred că se subestimează nevoia de confort pe care o satisfac titlurile din zona asta. E plăcut uneori să iei câte-o poveste care „știi că se va termina bine”, și să te scufunzi în ițele unei povești fără teama că la final vei rămâne cu o imagine mai rea despre tine, oameni și univers. „Fantasy fulfillment” nu e neapărat un lucru rău. Și dacă e și un pic de smut, de ce nu?

Probabil singura mea supărare cu genul romance e răpirea categoriei de fantasy și deturnarea ei în fantezii benigne, fără dinți și, în cele din urmă, fără imaginație. Cred că fac un anevrism dacă mai citesc o carte cu un rege fae care răpește fete extraordinar de inteligente, frumoase, și pricepute dar care sunt prostuțe, se cred urâte, și nu se pricep la nimic decât la a face chestii pe care nu le-a mai făcut nimeni într-un milion de milenii (se termină cu regele fae care se îndrăgostește de ea deși nu ar trebui sau chiar o urăște). Dar dincolo de treaba asta, e un gen care are vârfuri și foarte multe eșecuri, foarte multe pentru genul care probabil e cel mai vândut gen literar. Deci, nimic surprinzător. Elisabeth e undeva la vârf, că tot vorbirăm de ea.

Acum întrebarea e „e prea multă sexualitate explicită în genul romance?”. Răspunsul e „nu”, și problema e la cei care zic că da. Prea multă sexualitate explicită de slabă factură? Probabil. Cum ziceam, e un gen enorm, care vinde o mulțime de cărți, e normal să ai cărți proaste și foarte proaste în el. Fifty Shades comes to mind.

Cultura cenzurii și autocenzurii

În momentul ăsta SUA cenzurează mai multe cărți (și mai inocente) decât cred că cenzura regimul comunist în România. Acum, doar căutând superficial, SUA interzice în acest moment, în diverse circumscripții, aproape 30.000 de cărți, în timp ce teoretic regimul comunist din România interzisese un număr de 14 cărți. Desigur, e o imagine incompletă, cenzorii români reduceau uneori cărțile semnificativ, practica cărții ciopârțite nu ne e străină. Dar imaginea e incompletă și cu privire la SUA.

Pentru că în SUA cenzorii sunt editorii, care cenzurează, editează, și trimit către rescriere o sumedenie de cărți, pentru a satisface publicul. Dacă în cazul cenzorilor români, morala e impusă pe linie de partid, și satisface niște criterii aleatorii, în SUA cenzura satisface niște criterii aleatorii cu morala impusă de orice grup simte că s-a simțit ofensat de vreo carte.

Acesta e și motivul pentru care SUA ajunge să cenzureze atât de mult. Nu există un singur cenzor, nu există un set de criterii, așa că invariabil diverse cărți ajung să fie cenzurate pentru că supără pe cineva. Publiciștii vin în întâmpinarea acestor încercări de cenzură și, cel mai des, se conformează a-priori unor criterii absurde. Iar autorii vin în întâmpinarea editărilor publiciștilor, pentru că știu că au prea multă concurență și nu vor să le dea bătăi de cap și-atunci renunță preemptiv la orice încercare de a scoate ceva care ar putea fi atacat sau cenzurat, de teamă să nu le afecteze cariera.

Treaba asta nu se vede doar în cultura cărții, a textului scris. Același lucru îl vezi și pe video, unde cenzura impusă de tiktok/youtube a dus la crearea unor termeni alternativi pentru sex, abuz, viol, sau moarte - versiuni ca „unalived”, „graped”, sau chiar și „PDF files” pentru „pedofili”. În momentul în care cineva poate să-ți impună cenzura, să-ți reducă expunerea și deci să-ți afecteze veniturile din activități online, desigur, aplici autocenzura preemptivă, și-ți elimini conținutul problematic, chiar dacă el nu e problematic conform niciunei reguli prezente.

Și da, pentru că acum platformele online sunt în mare majoritate tributare legilor și cutumelor consumatorilor din SUA, cenzura ne afectează și pe noi. Doar m-am plâns de nenumărate ori de Facebook care m-a cenzurat pentru niște păcate inventate; în România avem și noi cuvintele noastre interzise, familia de cuvinte și expresii din jurul lui „țigan”. Se rezolvă - numește-i mexicani sau suedeji și nimeni nu te mai cenzurează. Aceeași strategie, alți termeni.

Ceea ce se încearcă aici e evitarea cenzurii automate bazată pe cuvinte cheie. Se știe ce idee extrem de proastă e asta încă de la începutul acestei aplicări. Dincolo de cuvintele precum sexagenar, sau chiar a URL-urilor care au legitim sex în ele ca parte din funcționarea site-ului, țin minte momentele când era imposibil să accesez documentația de programare de la Microsoft pentru că o funcție ca CreateControls avea o funcție de extensie numită CreateControlsEx și URL-ul îmi era blocat automat de cenzorul firmei.

Problema e că în momentul în care înlocuim un cuvânt cu altul, că vorbim de „death”, „rape”, „pedophile”, „țigan”, „nigger”, faptul că folosim un alt cuvânt nu schimbă calitatea comunicării. E o problemă veche, dar cred că cel mai bine a explicat-o Louis CK într-unul din standup-urile lui: Dacă o tipă folosește la TV „the n word” este de fapt o formă de a se scoate pe ea, dar de a forma cuvântul în mintea celor care se uită. Comunicarea ei poate părea mai îngrijită, dar tot un căcat rasist a scos din ea.

Astea fiind zise, nu e ca și cum cenzura și autocenzura se aplică exclusiv în SUA, o avem și noi. Vorbind de căcat rasist, să vorbim și despre atitudinea pur românească legată de cuvintele cu conotație sexuală sau dejecții. Căcat, pișat, pulă, pizdă, le știm. Din păcate noi nu am trecut printr-un episod de „7 cuvinte pe care nu ai voie să le zici la Tv”, dar poate ar fi trebuit să o facem.

Privilegiu și proprietatea termenilor

Cred că m-am născut un pic privilegiat. Am trăit o bună parte sub comunism - suficient cât să-mi amintesc câteva aspecte, suficient cât să știu că un cuvânt greșit te putea băga în încurcătură pe viață. Și chiar dacă va trebui să reiau ideea, hai să vă zic și o poveste.

În clasa a doua sau a treia, la ora de română era o lecție cu cuvinte compuse. Lecția era în jurul unui copil, Anti, care îl salvează de la înec pe un altul (memoria mea s-ar putea să mă-nșele în legătură cu acest aspect). În fine, după lecția propriu zisă, trebuia să formăm cuvinte care încep cu anti. Propunerea mea: anti-comunist. Nu a picat deloc bine, și, din fericire într-un an sau doi astfel de ieșiri nu mai erau probleme. Și înainte să închei paranteza, să vă mai zic că nici până azi nu înțeleg de ce am folosit o lecție despre un băiat pe nume Onti (că așa se pronunță) pentru a explica prefixul anti.

Bun, revin. Privilegiu. Faptul că m-am născut într-o perioadă în care cenzura era însoțită automat de autocenzură formată prin ani de frică și calcul intern în legătură cu fiecare gând pe care îl aveai. Faptul că acea perioadă s-a terminat și a fost înlocuită de o perioadă de libertate de expresie aproape absolută, în care am putut să refuz, încă din perioada formativă, impunerile și cenzura celor „de deasupra mea”. Faptul că încă mai eram în perioada formativă când a avut loc eliminarea formală a ierarhiilor comuniste în favoarea mono-stratului democratic la modul cel mai absurd, aproape libertarian. Că am văzut cu ochii mei libertarianismul și eșecul lui, și am înțeles (chiar dacă târziu și greu) necesitatea regulilor, și că regulile trebuie făcute pentru a ți se respecta libertățile, nu doar pentru a-ți lua din ele.

Sunt, așadar, un tâmpit care numește privilegiu foamea anilor ‘80 și sărăcia anilor ‘90. Dar este un privilegiu pe care l-am văzut la primele contacte cu modul de gândire american. Dacă în 1990 credeam că America e țara libertăților absolute, și că libertatea e cea care aduce prosperitate și câștigă războaie în numele dreptății, contactul cu realitatea m-a șocat. A fost primul american care a venit să ne țină un discurs despre cum trebuie făcute anumite lucruri, și șocul pe care îl avea când îi ziceam că vine cu idei comuniste. A fost înțelegerea profundă a ceea ce spunea Patapievici în epocă cu „comunismul american” - din păcate, din lipsă de vocabular adecvat, am aplicat greșit eticheta de comunist pe tot ce contravenea firii sau naturii umane și bunului simț.

Mi-a luat 30 de ani să mă dezvăț de la a folosi comunism ca înlocuitor pentru „tiranie”, care e cuvântul corect. În schimb, mi-a luat doar 3-4 ani ca să înlocuiesc „democrație americană” cu „oligarhie americană”. Proprietatea termenilor e însă foarte importantă, iar folosrea lor defectuoasă provine cel mai des dintr-un pachet propagandistic cu care ne-am născut, pe care nu îl mai percepem pentru că e omniprezent în viața noastră.

Cultura purității

Dar o să mă întorc la o întrebare pe care mi-am pus-o în momentul în care am văzut clipul lui Elisabeth. „E conștientă de ce face asta?” Ea simte că e un sentiment pe care îl are, că mediul nu o mai reprezintă, că ea a văzut că cititorii de romance își iau prea multă excitare (de natură sexuală) din cărți.

Poate e un pic de ipocrizie, pentru că în momentul în care a scris a făcut-o știind destul de clar că acesta o să fie unul din marile avantaje ale scriiturii ei. Dar cred sincer că nu și-a dat seama cum anume e consumat conținutul pe care l-a produs, că nu a înțeles exact care e publicul țintă și că a crezut că toată lumea înțelege textul „ca ea”. Este motivul pentru care avem „moartea autorului” după publicarea textului - când textul devine spațiu de interpretare pentru ceilalți oameni, deconectată de intenția autorului. Cu alte cuvinte, fiecare cititor interpretează altfel ceea ce citește, lucru valabil inclusiv pentru cărțile care pretind că au o singură interpretare, gen Biblia.

Elisabeth a decis că autorul nu a murit, că cititorul lasciv ar trebui să fie corectat, și a decis că e cazul să modifice textul, lucru aproape imposibil acum 50 de ani; acum, doar cărțile fizice mai rezistă cenzurii. Și explică că decizia ei nu are nicio legătură cu trecerea la catolicism (e doar o rezolvare a unui conflict care era acolo și în absența catolicismului), nici odată cu nașterea copilului ei (nu e un act de cenzură pentru a proteja sensibilitățile copilului ei). Deci știe de ce nu o face, dar de ce o face?

Răspunsul meu (și nu numai) e unul destul de simpluț: cultura purității care începe să sufoce SUA și, aparent, din SUA vrea să se răspândească peste tot. Cultura purității este un ansamblu destul de complex care cuprinde și „think of the children”, dar și „mă ofensează, deci nu trebuie să existe”. Ea există acolo din timpuri destul de vechi, să nu uităm că puritanii sunt printre principalii fondatori ai SUA. Este curentul cu care se bătea Larry Flynt când zicea „libertatea de expresie nu e libertate pentru gândurile tale favorite, ci pentru gândurile pe care le urăști”. Cu alte cuvinte, lucru greu de digerat, eu va trebui să accept că suveraniștii au dreptul să mintă și să fie rasiști, în timp ce ei vor trebui să accepte dreptul meu de a crede că femeile sau imigranții sunt oameni, nu proprietate sau sclavi, și au drepturi.

Cred că cineva ar trebui să scrie un pic mai mult despre cultura purității în SUA, e un subiect de câteva sute de pagini dacă nu mii. Tot ce vreau să zic e că apare un curent extraordinar de tembel în care oamenii vin și se plâng că niște lucruri care există îi deranjează prin simpla existență. De exemplu există site-uri de fan-fiction unde oameni (și, șocant, mulți tineri) vin să se plângă că au găsit texte cu cuplări sexuale care lor li se par problematice, și că ele trebuie scoase de pe site. Sau că există cărți cu conținut sexual în biblioteci sau librării și că ar trebui eliminate. Cultura aceasta este cea care interzice aproape 30.000 de cărți în SUA, cultura asta e cea care forțează autorii să se oprească înainte de a mai gândi într-un anumit fel - și practic, să-și modifice instinctele și să se autocenzureze înainte de a produce ceva vag problematic.

⤴️⤴️⤴️ Hai să ne distrăm cu Paraziții pe vremea când erau pentru UE și valorile de dincolo, nu doar niște băieți rasiști și sexiști care doreau să scape de cenzura aplicată discreționar.

Jos cenzura

Vin dintr-o țară care trăia și mânca cenzură pe pâine, și știu cum cenzura de-afară nici măcar nu se poate compara cu autocenzura derivată din presiunea celor din jurul tău. Și chiar dacă cred că cenzura (și autocenzura) sunt necesare pentru o societate care să funcționeze decent, cred că cenzura lucrurilor deja gândite, deja făcute, deja comunicate este oroare.

Iar faptul că o autoare (și probabil nu e singura) decide că are de gând să-și editeze viața, și gândirea, să taie ceea ce i se pare că a fost urât sau rău înțeles, și să elimine niște aspecte din cărțile ei… chiar dacă gestul nu e reprobabil, și pot să-i înțeleg modul de gândire, recunosc că mi se pare greșit. Că este un act de cenzură la adresa unui autor care nu mai e ea - e ea de acum 3 sau 5 ani, un autor eminamente „mort” din punctul de vedere al cărților respective.

Și da, pot să etichetez gestul ca o prostie americănească și să merg mai departe - e ceea ce fac. Doar îmi permit să reflectez asupra subiectului, și să mă-ntreb dacă aș fi de acord ca autorii români să-și editeze textele, să scoată lucrurile problematice. Și sincer, în mod ipocrit, aș spune la prima tentativă că da, ar fi bine, că atât de prost sunt scrise majoritatea încât poate că ar trebui rescrise să fie vag mai bune.

Pe de altă parte, am văzut ce a făcut Chirculescu cu 2484 Quirinal Ave., și îmi dau seama că nici chiar cu 30 de ani de experiență nu poți salva un text slab. Bine, Chirculescu nici nu pare că a încercat, a dat un mass replace la nume și a mai modificat ici-colo. Deci, nu știu. Mă gândesc că greșelile trecutului trebuie lăsate așa cum sunt, needitate, pentru că reflectă fix greșelile din care am învățat.