8 ore pe zi

Înainte de a citi articolul meu vă recomand să citiți acest excelent articol în care Andreea Năstase răspunde la întrebarea ‘de ce stau oamenii tîrziu la muncă’… Ați făcut-o? Bun, pentru că acum vreau să vă povestesc un pic despre experiența pe care am avut-o lucrînd în IT, și felul în care am ajuns la concluzia că nu voi lucra mai mult de 8 ore pe zi.

Povestea începe prin 1998, cînd aveam 18 ani și am mers la facultate. Nu am fost niciodată sigur că o să intru la facultate, chiar dacă le aveam destul de bine cu matematica. Însă fratele meu nu intrase la facultate din prima, iar eu nu m-am simțit niciodată suficient de sigur pe mine încît să cred că voi intra. Luasem bacul cu 8.50; dar luasem 5.45 la română, o chestie care avea să-mi reamintească că nimic nu e sigur și că un examen e un examen, e posibil să o dau în bară cumva sau să ratez complet. Noi dădeam examen de admitere la facultate, un examen mai greu decît examenul de la bacalaureat (care la rîndul lui era MULT mai greu decît ce examen de bac dau oamenii acum).

Așa că în vara dinainte de examen m-am angajat la un internet cafe, și mi-am asigurat un aranjament incredibil de bun: aveam internet (prin ‘98 încă nu aveam 12MB/s în casă, se practica dial-up la viteze de șoc precum 12KB/s sau mai puțin). Aveam un job decent. De lucrat lucram cele 8 ore pe zi, dar de obicei le prelungeam pentru că Internet, da?

Cînd am intrat la facultate am înțeles că programul meu nu o să mai suporte treaba asta și mi-am dat demisia. Nu am putut să stau multă vreme doar cu banii de bursă, pe care am pierdut-o din lipsă de interes pentru materiile predate. Dar mi-am petrecut foarte mult timp prin laboratoarele de informatică, uneori jucînd ceva, alteori programînd ceva, alteori stînd pe Internet. Așa că în momentul în care mi s-a făcut o propunere să am un job în cadrul facultății, ca administrator, am zis DA! și am devenit ’laborantul’ cu jumătate de normă.

În realitate, și această jumătate de normă era de vreo 8-12-poate-mai-multe ore. Din nou, așa s-au nimerit lucrurile; pe-atunci încă învățam, și tocmai îmi cumpăraseră ai mei primul calculator mai puternic (nu HC-ul pe care nu puteam să-l folosesc ca și lucru practic), un K6-2 la 400 de MHz. Miez, ce mai. Doar că deja aveam o turmă de calculatoare de care trebuia să am grijă, și lucrurile se schimbaseră.

Și cînd eram la școală, ca să învăț, profesorii nu prea făceau diferența între mine-student și mine-laborant. Așa că am abandonat școala în favoarea muncii, lucru foarte isteț, zic eu, de vreme ce am învățat mai multe lucruri lucrînd decît ar fi putut să mă învețe profesorii în laboratoarele respective.

Apoi a urmat Deuro. Deuromedia, fostă Deuroconsult. Și asta e de fapt povestea la care vroiam să ajung. În Deuro am intrat într-o echipă foarte faină, condusă de Eugen. Echipa era într-o stare pe care acum o numesc (cu vocabularul unui consultant bulgar) ‘creative chaos’ – un stil de conducere un pic haotic, care nu accepta procese în plus peste procesele ad-hoc pe care ni le auto-impuseserăm. Și proiectul era ceva genial. Nu știu cîți dintre voi cunosc ce e un ‘Media Center’ – cei care știu interfața de XBox 360 sau PS3 ar putea să afle că genul acela de interfață e de fapt interfața de la un soft Media Center. Ei bine, echipa noastră, puternic lipsită de resurse, a scris un Media Center comparabil și pe alocuri mai bun decît Media Center-ul lui Microsoft de la ora respectivă (care bătea orice altceva de pe piață).

Iar treaba asta s-a făcut cu multe sacrificii. Cu luni întregi de lucru de 12-14 ore pe zi, în care intra și ziua de sîmbătă. Cu multă pasiune, cu vieți personale făcute ferfeniță, cu mult stress. Nu o dată în zilele de release am făcut 16 ore de muncă, și toate astea pentru un produs care a fost aruncat la gunoi exact în momentul în care a devenit real profitabil (a fost o mișcare foarte ‘shady’ pe-acolo, eu cu mîna mea generasem primele 1600 de licențe care nu se dădeau decît pe bani).

Nu toți membrii echipei au subscris la goana noastră workaholică. Nu-i condamn, deși cei care am subscris la ea parcă eram într-un război total. Nu am făcut armata, dar cred înțeleg mai bine ca cei care au făcut-o ce înseamnă să lupți un război. Noi am luptat; inițial nu știam pentru ce lupt, dar după aceea am înțeles și am crescut.

Dacă ar fi să analizez de ce am făcut toate astea… sunt suficiente motive. A greșit șeful echipei? Poate. Am ales eu să fac mai mult decît trebuia? Da, asta sigur. Cert e că la un moment dat Eugen a fost primul care a spus ‘stop’.

În primele zile în care pleci de la muncă după 8 ore pe zi, te simți oribil. Simți că ai fi putut să faci mai mult, că trebuia să stai să termini chestia aia… Și te trage înapoi. Uneori mi s-a întîmplat să mă întorc dintr-un sentiment de vinovăție față de miezul echipei, oameni care pînă atunci lucraseră cu motoarele turate la maximum. După o vreme însă ne-am reasigurat reciproc că e ok, și că nu trebuie să muncim mai mult de 8 ore pe zi. A fost dificil; au mai fost nopți cu 16 ore de muncă în fața unui release, dar mult mai rare. Era însă finalul unei ere.

Prin 2007 am primit conducerea primei echipe pe care am condus-o. Inițial, echipa era formată din eu și cu mine, și mai aveam un om la testare (și el știa foarte bine ce înseamnă 16h/zi). Chiar și-așa, auto-impusa regulă de 8 ore pe zi, ținută cu strictețe de data aceasta, a funcționat. Am întins deadline-uri, am supra-estimat task-uri, orice numai ca echipa mea să nu lucreze mai mult de 8 ore pe zi. Nu țin minte să fi avut scăpări, însă e posibil ca ele să fi fost. Încet încet, echipei s-au mai adăugat doi oameni faini, și împreună chiar am reușit să facem imposibilul (pe care nu-l descriu aici pentru că ar fi prea plictisitor, nu v-ați săturat de cînd v-am explicat ce e ăla Media Center?). Totul, cu norma de 8 ore pe zi. Cred că una din cele mai satisfăcătoare momente a fost la cam un an după ce am preluat conducerea proiectului din 2007, cînd am mers la doamna Julia (conducătoarea firmei) să o întreb dacă, totuși, e totul ok, pentru că nu mai vorbise cu mine de multă vreme, și dacă fac treabă bună. Și atunci am mai învățat o chestie: „Unless news is expected, no news is good news”. Se pare că mă descurcasem bine, și că eram singurul proiect din firmă care livra la timp cu clientul satisfăcut. Drept urmare, mai tîrziu, pe la mijlocul lui 2008, am primit în brațe cel mai mare challenge din carieră, pe care poate o să-l povestesc altă dată dacă nu am strecurat suficiente indicii prin postări anterioare.

O concluzie: Acum nu aș mai lucra mai mult de 8 ore pe zi. Nu pentru că nu aș putea (și evident că o fac atunci cînd e cu adevărat necesar). Ci pentru că e neproductiv, pentru că nu merită, și pentru că în general contractele pe care le fac sunt de 40 de ore pe săptămînă, și nu e nici un mare avantaj dacă acele 40 de ore le fac în primele două zile din săptămînă. Nimeni nu m-a plătit pînă acum să trag ca boul la jug, de mulțumiri mi-e podul casei plin, iar de bani nu mai zic nimic, mi-au umplut firmele pentru care am lucrat patru apartamente de patru camere fiecare cu bani (și a trebuit să le abandonez) pentru eforturile deosebite puse în orele de muncă suplimentare.

Nu ajută pe nimeni orele suplimentare. Sigur, din cînd în cînd un efort suplimentar ajută. Repetat prea des devine un stres teribil. Pentru un programator, mai ales, 8 ore de muncă efectivă sunt un vis de neatins, iar cînd e atins, 8 ore de muncă lasă omul sleit de puteri într-un fel pe care nu doriți să-l experimentați, și cunosc puțini oameni care să știe ce înseamnă 8 ore de muncă efectivă în programare. Un programator are un timp de muncă efectiv de vreo 2-3 ore pe zi, 4 ore în zilele lui bune. Dar programatorii sunt un caz special, doar recent au fost transformați în vite de jug și nu poartă jugul prea bine (dar datorită noilor metode de management ce pătrund în IT îl poartă din ce în ce mai eficient).

Nu spun că e rău cum am pornit eu. Mie mi-a fost ok (cred), sentimentul că ai trecut printr-un război prelungit pe vreo 2-3 ani e extraordinar, și unele legături nu se mai rup niciodată, chiar dacă nu mai sunt așa apropiate. Pentru că da, cu oameni ca Lau sau Eugen ăia doi-trei-patru ani vor fi întotdeauna un subiect de discuție, cu lucrurile bune și rele ce s-au întîmplat atunci.

Doar că războaiele pot fi duse altfel. În 2007, cu Adi, Emilia și Vasi am făcut un alt fel de echipă, cu care am mers printr-un alt fel de război. Tot cu fapte de vitejie, tot cu amintiri faine, dar cu 8 ore de muncă și cu un afterparty beton după cheful firmei. A meritat? În cele din urmă, produsele la care am lucrat au fost niște eșecuri sau au fost de o utilitate marginală cel mult.

Am mai retrăit momentele acelea de muncă concentrată în ore lungi în cele două călătorii în China. Acolo aveam o situație de criză pe mîini – în prima excursie am ajuns acolo și ne-am dat seama că partenerii chinezi nu erau cei care puteau să facă lucrurile pe care doream noi să le facă, și că trebuia să schimbăm strategia complet. Am făcut-o – cu prezentări Powerpoint scrise în miez de noapte, după ce ieșiserăm la rundele ‘sociale’ cu partenerii sau între noi, echipa de-acolo, cu István și Alex, cu sprijinul lui Eugen de la cîteva mii de kilometri depărtare. Momente grele, cu jet-lag, cu 2, 3 sau poate patru ore de somn pe noapte. La resboiu! din nou, dar lupta a fost purtată altfel. De data asta lupta a fost cu mine, și întors în Brașov am renunțat să mai fac orele suplimentare. Eram extenuat.

Din păcate, singurele lucruri cu care rămîi după aceste războaie sunt oboseala extraordinară și, poate, cîțiva prieteni buni. Le-am dat numele acolo, ca o dovadă că nu i-am uitat și pentru că întotdeauna ar trebui să ne reamintim numele eroilor din războaie.

Revin însă la ideea celor 8 ore de muncă, pe care evident că aproape că am abandonat-o. Doar o categorie de oameni poate să înțeleagă ce înseamnă să pui mai mult decît timpul ăla zilnic în timesheet. Cei care au trecut, real prin războaie de genul celor pe care le-am descris mai sus. Și vei vedea pe ei că au înțeles treaba asta în momentul în care te trimit acasă cînd începi să stai constant peste program.

De-asta, managerii ar trebui să înțeleagă că orice om care are nevoie constant de mai mult de 8 ore pe zi pentru a-și face treaba sunt o problemă. O problemă în sensul că poate vor să facă prea mult, o problemă în sensul că nu au aceeași productivitate pe care ar avea-o dacă ar munci doar opt ore pe zi, o problemă pentru că ceva nu e în regulă, și orice manager de echipă ar trebui să privească cu ochi foarte răi fenomenul (nu persoana). Poate omul nu e la locul potrivit, poate ar trebui schimbat ceea ce face. Sau poate își ia prea mult, sau poate, poate, poate.

Nu știu cît se mai practică heirupismul în România. Cînd am intrat eu în IT se practica masiv, și mi se părea de bun simț să mă alătur fenomenului. Acum însă aș disprețui orice firmă mai mare de 5 oameni care ar practica lucrul acesta.

Asta nu înseamnă că nu e ok să faci mai mult de 8 ore pe zi. Dar asigură-te că acele ore merită, și pentru tine, și pentru angajator. Fă-le să fie profitabile pentru amîndoi, altfel le faci degeaba. Și asigură-te că sunt suficient de puține încît să nu-ți distrugă viața personală.

Articolul Andreei vine din cîmpul unei meserii unde creativitatea e mai importantă. Veți spune că acolo e normal să faci mai mult de opt ore pe zi, și eu vă zic că nu. Nu e normal. Creativitatea funcționează bine 24 de ore pe zi, dar depinde cu ce o hrănești. Dacă o hrănești cu lumină de neon și mochetă de birou de multinațională și aer condiționat, o să-ți dea neon, mochetă și aer condiționat.

Așa că salut încă o dată articolul Andreei, băgați-l la tărtăcuță și învățați din greșelile mele. Că pînă la urmă, actele de vitejie sunt făcute de nebunii care sar cu baioneta să împungă tancul pe care îl văd pentru prima oară în viață la Flers-Courcelette. Doar că vitejii nu sfîrșesc prea bine, de obicei.

În cele din urmă amintiți-vă că aveți un contract, și că în contractul respectiv spune, probabil, 8h/zi, nu 25.