A trăi înseamnă a suferi

Hedonismul eşuează. Lamentabil. În cele din urmă, dorinţa de a-ţi face ţie însuşi bine, într-un exces sau echilibru egoist se întoarce împotriva ta. Căutarea plăcerii cu orice preţ este perdantă de felul ei. Logic, pentru că plăcerea nu rămîne etern după o masă bună, după o partidă de sex. Şi atunci e nevoie de mai mult. Cheltuieşti mai multă energie, cauţi plăcere mai mare, pentru că plăcerea experimentată pînă la extenuare îşi pierde din putere. O ştii, o ştii prea bine. Şi atunci cauţi plăceri mai mari. Perversiuni sexuale, le ştii că-s perversiuni, le accepţi, le faci. Droguri. Decădere ultimă. Ai vrea să mori într-un orgasm. Mori. Realizezi că n-ai trăit nimic. Viaţa ta nu a avut nici un sens. Plăcerea a murit odată cu tine. Hedonismul eşuează tocmai pentru că plăcerile sunt puţine pe lume. Şi limitate. Eşti la dispoziţia unui trup care e imperfect… şi eşuează.

Iubeşti. Iubeşti? Iubirea este egoism pur, dar care se întoarce împotriva ta. Pentru că iubirea foloseşte şi are ca obiect pe altcineva, pentru că uiţi, în iubirea ta, să te iubeşti pe tine. Nu, nu iubeşti, îţi doreşti, doreşti să acaparezi. Înainte de a iubi întreabă-te dacă într-adevăr poţi oferi ce ceri de la celălalt. Poţi? Eşti sigur? Nu, nu poţi. Ştii foarte bine asta,
dar ţi-e greu să o recunoşti. Crezi că salvarea ta stă în altcineva. Şi salvarea nu mai vine. Dincolo, în obiectul adoraţiei, stă un om cu aceleaşi frustrări, aceleaşi angoase. Nu poţi să ceri ce nu poţi da. Şi iubirea este primul pas spre nefericire.

Două căi de a eşua în viaţă. Plăcerea şi iubirea. A trăi înseamnă a suferi.

Comments are closed.