A treia dorinţă

A treia dorinţă

© Dorin Lazăr 2007

– Ştiu ce se va întîmpla cînd ajung acolo.
– Ştii? Ce se va întîmpla?
– Nu îl vom găsi. Pînă acum cred că a plecat… şi a rămas în urma lui doar legenda. Ar fi prea simplu să fie acolo.
Şi mai sorbi încă o dată din plosca cu apă, pe care o lăsă apoi din nou în pîrîu să se umple.
– Nu, Haik, nu cred că aşa se va întîmpla. Eu cred că acolo vei găsi ceea ce cauţi, şi vei afla ce urmează.
– Şi ce ar putea să urmeze?
– Să-ţi îndeplineşti cele mai mari trei dorinţe din viaţă. Nu ăsta e scopul oracolului?
– Ba da, ba da…
Şi abătut, sorbi din nou din apa rece.
– Mai e vreun pîrîu undeva, mai sus?
– Nu, nu mai găsim apă. Ar fi bine să umpli din nou plosca, şi să o ţii bine, mai avem multe ceasuri de urcat.
– Nu de urcat mi-e mie teamă. Poate de noapte. Deşi aici sus nici o fiară nu se avîntă.
Bătrînul chicoti.
– Mai degrabă nici un om nu se avîntă. Nu degeaba Oracolul a ales acest loc.
– Şi spui că ai văzut Oracolul?
Acesta îi răspunse dînd din cap aprobator.
Pentru un motiv pe care nu şi-l putea explica, bătrînul din faţa lui îi strecura fiori de teamă în suflet. Urcaseră de ceasuri bune, aproape jumătate de zi şi nu părea deloc afectat de urcuşul greu. Ba parcă pe măsură ce urcau părea mai vioi, făcîndu-l să-şi înghită în sec zîmbetul pe care îl afişase cînd bătrînul se oferise să îl conducă. Îşi spunea “Amin” – “călăuza” pe limba muntenilor. S-au înţeles la preţ, şi a dat banii înainte; poate că lucrul acesta îl iritase cel mai puternic, mai mult chiar decît faptul că îi dăduseră drept călăuză pe bătrînul satului pentru un drum ce părea mai lung decît ar fi putut să ducă.
Prima oară credea că o să dureze nu mai mult de două ceasuri dar iată-i zece, poate douăsprezece ceasuri mai tîrziu, încă urcînd pe un drum ce mai mult părea să coboare decît să urce. Începea să se gîndească la cele mai rele, cine ştie în ce cuib de tîlhari îl ducea, şi trebuia să fie pregătit. Deşi le spusese că nu avea nici un ban la el, tot ce avusese cheltuise pe drumul către Oracol. Un drum fără întoarcere. Căci de-acolo una din dorinţe i-ar fi dat toate acele lucruri de care ar fi avut nevoie. Refuză să se gîndească mai departe la variantele cele rele, şi se ridică, strîngînd resturile ultimei mese dinainte de vîrf.
– Dacă Oracolul nu ne va primi?
– Oracolul ne va primi. Dacă vom mai putea pleca e întrebarea.
– Amin, ai văzut Oracolul?
– Da. Blestemată fie ziua aceea, căci m-am legat cu jurămînt fierbinte că nimic nu voi cere pentru mine, ci toate numai pentru ceilalţi.
– Şi… cum e?
– Neiertător. Dar drept. Vei vedea tu însuţi.
– Cînd? Cît mai e?
– Două ceasuri. Deja e tîrziu, să mergem.
***
După cele două ceasuri promise de Amin trecură încă două – şi seara se lăsă peste munte, învăluind culmea cu paloarea sa, ducînd în adormire toată pădurea. Haik însă începuse să se teamă şi mai tare. Mărise pasul, şi îl tot depăşea pe Amin, mai apoi fiind nevoit să îl aştepte, ca să afle pe care drum să o ia la o despărţitură de potecă mai înşelătoare.
– Ai spus două ceasuri, Amin… Au trecut trei, poate chiar patru, şi e noapte acum.
– Mai avem de mers. Oracolul nu e departe. Îmi amintesc locurile astea, sunt ca atunci, nimic nu s-a schimbat.
– Şi nu suntem departe?
– Nu, nu. Chiar aici, aproape, e popasul unde va trebui să stăm şi să-l aşteptăm. Nu mai e mult.
Mai merseră o vreme fără să-şi vorbească. Ar fi vrut să spună că e obosit, dar înţelegea şi el că ar fi fost consum de energie inutil. Setea îi ardea buzele uscate, dar avea de gînd să savureze apa cînd erau deja la popas.
– Aici!
Haik sări surprins. Ar fi putut trece pe lîngă stînca aceea fără să o bage în seamă. şi să-şi continnue drumul nepăsător. Se uită mai atent – şi văzu în sfîrşit poteca pe care i-o arătă Amin. O confundase cu o crăpătură în stîncă, dar care se lărgea după ce coteai şi după ce mergeai pe o potecă neverosimilă, se întindea o poieniţă lungă, înconjurată de pini, în mijlocul căreia bătrînul se oprise.
– Nu m-aş fi gîndit niciodată… spuse el după ce îl prinse din urmă pe Amin, care deja îşi aruncase desaga şi toiagul, şi se întinsese pe iarbă.
– Nici eu. Dar a trebuit să aflu.
– A trebuit? De ce?
– Am fost aici şi am cerut să-mi vindece copilul bolnav… Dar asta a fost acum multă vreme – acum s-a dus la casa lui, şi e bine şi sănătos.
– Eu m-am gîndit ce vreau… Sunt multe dorinţe şi e greu să alegi doar trei dintre ele, dar cred că ştiu care sunt.
– Bagă de seamă, însă… Nimic în lumea asta nu vine fără un preţ.
– Aşa o fi… îi răspunse Haik în şoaptă, ca pentru sine, apoi se întinse şi el alături de bătrîn, privind cerul.
– Dar… nu ar fi trebuit să fie mai întunecat?
– Poate că da… spuse bătrînul, căzut pe gînduri. Acum, iartă-mă, şi iartă-mi bătrîneţile. Sunt obosit.
– Ia o gură de apă înainte, poate o face bine.
Bătrînul se ridică, vădit obosit, şi prinse cu mîna tremurîndă plosca. Luă o gură, pe care mai mult o vărsă pe el şi pe iarbă, apoi îi mulţumi încet lui Haik. Apoi se întinse la loc în iarbă, într-un culcuş ce parcă-l aştepta, cu desaga drept pernă.
– Şi dacă …
Dar Haik vorbea de unul singur. Un sforăit uşor îi dădu de înţeles că deja bătrîna călăuză adormise. Îl înţelegea, el însuşi s-ar fi pus acum să doarmă, dar simţea că are nevoie de ceva să-l ţină treaz. Avea să se facă noapte curînd, aşa că primul lucru pe care trebui să-l facă era să găsească lemne de foc. Se uită în jurul lui, şi nu văzu decît copaci tineri, verzi, fără nici un pic de uscăciune, şi îşi dădu seama că avea de căutat ceva mai mult.
Dar cînd dădu să se ridice, nu se întîmplă nimic. Ca şi cum muşchii nu îl mai ascultau, ca şi cum era spectator la propria sa existenţă în acel moment, se molipsi de încremenire şi nu putu să schiţeze un gest. Privirea îi rămăsese blocată către plosca de apă ce acum îi scăpase din mîinile sale pietrificate şi se scurgea în iarbă. Ar fi trebuit să-şi simtă picioarele umezite de apa ce curgea inutil hrănind pămîntul reavăn, dar nu mai simţea nimic. Nimic altceva decît neputinţă.
“Ce se întîmplă?”
Vru să privească spre bătrîn. Nu vedea decît picioarele lui, şi îi auzea sforăitul ritmic, din ce în ce mai lent. Vru să strige, să fie auzit, să-şi audă propriul glas, dar neputincios, renunţă.
“Oracolul… Oracolul, el ar fi trebuit să vină aici. Poate a crezut că i-am călcat pămîntul fără voia sa… şi sunt victima lui… Oracole, dacă mă auzi, eliberează-mă din prinsoarea ta”
Şi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, căzu în iarbă, fără vlagă, lovindu-se cu capul de pămînt.
– Amin! Amin! Oracolul, trezeşte-te!
Încercă să se ridice să ajungă la bătrîn, dar mîinile căzură neputincioase pe lîngă trupul său. Se sperie, căci mîinile pluteau anormal pe lîngă el, ca două lemne fără pic de viaţă legate de corp.
Încercă încă o dată să se arunce mai aproape de bătrîn, dar mîinile plutiră nenatural şi căzură sub el. Cu faţa la pămînt, îşi încercă din nou puterea mîinilor – dar mîinile nu-l mai ascultau deloc.
– Amin! Amin!
Trase aer în piept, şi urlă din nou după bătrînul nemişcat. Dar vocea lui păru că se pierde în neant, fără pic de ecou sau efect asupra bătrînului.
– Nu dormi… te rog, Amin!
Din nou, încercă să se apropie de bătrîn, mutîndu-şi greutatea din umeri şi căzu peste picioarele bătrînului. Acesta însă nu reacţionă defel, aşa că Haik fu nevoit să se mai rotească încă o dată ca să ajungă mai aproape de el. Şi, cu capul pe pieptul lui, simţi sub el un trup inert ce nu-i mai putea fi de ajutor.
– Nuuuuu! şi ţipătul său se prelungi într-un hohot de plîns ce izbucni furios. Nu! Nu! Nu!
“Blestemată fie ziua în care am aflat de Oracol! Blestemată fie ziua în care s-a născut cel ce   mi-a insuflat dorinţa de a veni aici. Blestemaţi fie cu toţii, cei care nu mi-au spus ce mă aşteaptă!”
Îşi opri şiroaiele de lacrimi în haina bătrînului.
– De ce nu mi-ai spus? Ştiai, de ce nu mi-ai spus?
Dar… era Oracolul. Cel ce-ţi împlinea cele trei dorinţe. Se gîndi la toate lucrurile pe care avea de gînd să le ceară de la Oracol, şi cîte lucruri arunca deodată pentru lucruri atît de simple. “Vreau înapoi viaţă în mîinile şi picioarele mele”, porni gîndul aproape natural cînd îşi încetă plînsetul. Şi apoi încercă – îşi mută din nou greutatea de pe un umăr pe celălalt, şi mîna alunecă pe lîngă el, fără viaţa, numai ca să ajungă pe pămînt şi să îl ajute să se ridice. Îşi împiedică tremuratul şi se ridică în picioare pe care însă le simţea slăbite. Se luptă cu sine, şi se bucură pentru poziţia în care stătea, apoi îşi îngădui un nou repaus şi se trînti în iarbă.
Nu pentru mult timp, însă. Un urlet prelung îl smulse dintre gîndurile sale, şi recunoscu urletul ce-i dădea fiori. Un lup – urlet pe care ţi-e imposibil să-l confunzi, urmat de răspunsurile celorlalţi lupi din haită, din ce în ce mai apropiate. Se ridică speriat, privind în jurul lui, dar nu văzu nimic altceva decît pini. “Poate nu o să mă găsească… ar trebui să stau tăcut, să nu mă găsească…” Şi îşi repetă gîndul din nou şi din nou. Se puse în poziţie de rugăciune, cu picioarele încrucişate sub el însuşi, şi închise ochii. Însă cînd îi deschise la loc, îl văzu. Enorm, chiar în faţa lui, îl examina, parcă, cu o privire ce îi strecura fiori de gheaţă pe şira spinării. Şi se mişca lent, aproape că plutea, pregătindu-se parcă de atac. Nu mai avea timp să ajungă la desagă, să ia cuţitul, nu mai avea timp să facă nimic… Doar să închidă ochii, şi să aştepte… Şi totuşi… “Oracolul va veni” îi spusese bătrînul.
Deschise ochii fără teamă şi zîmbi.
– Tu eşti Oracolul?
– Da, îi răsună răspunsul în minte. Eu sunt Oracolul. Puţini mă cunosc dincolo de frica lor.
– Sunt atît de multe lucruri pe care doresc să le aflu.
– Ştiu toate lucrurile pe care doreşti să le afli. Poţi afla răspunsul dacă vrei… Doar întreabă. Îţi voi răspunde la întrebări.
– Prea bine. De ce îmi îndeplineşti trei dorinţe?
– Pentru că fiecare dorinţă are un preţ. Aşa a fost dintotdeauna – oamenii trebuie să plătească pentru dorinţele lor. Unele rămîn doar vise. Altele nasc fapte. Dar întotdeauna, fie vis, fie faptă, dorinţa are un preţ.
– Şi care este preţul pe care îl voi plăti?
– Unul pe care îl voi stabili după aceea. Viitorul vrei să-l afli?
– Nu, nu. Nu îţi cer să-mi dezvălui viitorul, nu încă. Dar pot să te întreb despre trecut şi prezent… fără a-mi irosi dorinţa?
– Dorinţele nu sunt nicicînd irosite. Doar faptele ce le urmează.
Haik făcu o pauză. Erau prea multe întrebări ce-i frămîntau mintea, dar parcă rămîneau blocate fără nici o şansă de a ieşi de-acolo.
– Cine e Amin? întrebă el după o vreme.
– Cineva care a ştiut să nu ceară mai mult decît are nevoie. A venit, cerînd viaţa fiului său. I-am dat-o, la schimb cu promisiunea că îmi va călăuzi pe cei ca tine, dornici să li se îndeplinească dorinţele.
– Iar bestia?
– Bestia… e preţul pe care îl vei plăti tu.
Şi sub ochii lui, lupul urlă, chemînd alţi ochi de foc ce-l înconjurară, apoi lupul sări spre el, căutîndu-i gîtul. Şi ca prin minune, totul se opri. Aproape că îi simţea lupului colţii pe gîtul lui, deşi acesta rămăsese suspendat în aer, nemişcat, la fel ca el, dealtfel. Ar fi vrut să schiţeze un ultim zîmbet. Dar ştia ce se întîmplă.
– Mai am o dorinţă.
– Da. Alege cu atenţie.
Privirea îi era nemişcată. Ştia însă că nu el este cel împietrit, ci timpul însuşi.
Vreau ca niciodată, această cărare să nu mai fie găsită. Şi niciodată să nu fi găsit nici eu, la rîndul meu, cărarea.
– Prea bine, răspunse vocea din neant…
***
Mai merseră o vreme fără să-şi vorbească. Ar fi vrut să spună că e obosit, dar înţelegea şi el că ar fi fost consum de energie inutil. Setea îi ardea buzele uscate, dar avea de gînd să savureze apa cînd erau deja la popas.
– Aici!
Haik se întoarse surprins către călăuza sa, care pipăia marginile unei crăpături în stîncă.
– Nu, nu e nimic acolo.
– Aici e intrarea! Mă jur! Aici trebuie să fie, strigă aproape furios Amin. Cineva a zidit stînca, aici e intrarea!
– Nu este aici, nu e nimic aici.
Amin scoase toporişca pe care o ţinuse tot timpul în desaga sa, şi lovi stînca cu furie.
– Aici este.
– Nu este aici. Dar este un loc foarte bun unde să ne oprim. Nu mai e vreme de întoarcere.
Amin bodogăni şi aruncă într-o parte toporişca inutilă.
– Da, nu mai e vreme. Dar trebuie să găsim.
– Vom găsi mîine.
– Dar aici este. Aici, mă jur. Dacă nu e aici nu e nicăieri.
– Cînd ai fost aici ultima dată?
– Acum puţine zile. De fiecare dată există cineva care să-şi dorească multe lucruri. Şi nu ţin minte pe nimeni care să se întoarcă.
– Şi dacă nu se întorc… tu cum te-ai întors?
– Pentru fiecare dorinţă, Oracolul cere un preţ. Iar pentru dorinţa mea preţul a fost să le fiu călăuză celor care vin încoace. Călăuză cinstită, care să-şi ducă toţi drumeţii la capăt.
– Şi dacă nu?
– Dacă nu… Oracolul este necruţător, dar drept.
***
Privea către trupul inert al lui Amin, sfîşiat de cel de-al doilea lup ce apăruse parcă din stîncă. Nici Amin nu se aşteptase să vină dintr-acolo iar acum căzuse lîngă Haik, prins încă în strîmtoarea fălcilor lupului.
Iar lupul cel dintîi, ce apăruse dintre copaci stătea în continuare în faţa lui, mişcîndu-se imperceptibil, gata de atac. Îşi simţi trupul îngheţat de privirea de flăcări; nu mai îndrăznea nici măcar să respire. Ar fi avut oare vreo şansă?
Nemişcarea lui păru că dă roade. Lupul părea că se retrage, la fel şi cel care atacase călăuza. Atunci îşi încercă norocul – vru să întindă mîna spre toporişca ce-i căzuse la picioare, dar parcă mîinile nu-l ascultau. Se aplecă, totuşi, şi prinse coada toporului.
Lupul urlă încă o dată, prelung. Atunci ridică Haik toporişca, dar îi scăpă din mîna prea slăbită de frica ce-i cuprinsese tot trupul. Şi parcă totul se mişca mai lent, el însuşi, şi lupul ce plutea către el, cu ochii strălucind sălbatic în noaptea adîncă. Şi aproape că simţi colţii pe gîtul lui, atunci cînd înţelese. Că plătea preţul pentru a treia dorinţă. La fel cum Amin plătea preţul pentru prima…
Cînd lupul îşi scoase colţii din trupul golit de viaţă al călătorului, tăcerea învăluise din nou pădurea. Lupii se topiră în noapte ca nălucile, părăsindu-l pe cel ce dăduse lovitura finală. Acesta se scutură şi aruncă o privire prelungă asupra stîncii după care se întoarse spre pădure. Cu fiecare pas, lupul se transforma într-o umbră ce creştea în întuneric, şi se pierdu între copaci, numai ca să arunce o ultimă privire spre stînca ce-i fusese închisoare sute de ani. Lupul îşi pierduse înfăţişarea; umbra prinsese forma unui om înalt, ce-şi acoperea faţa cu o glugă. Doar ochii străluceau – aceiaşi ochi pătrunzători, ce strecurau fiori de teamă în sufletele celor care îi vedeau. Se întoarse apoi, şi se afundă în pădure în foşnetul ritmic al toiagului printre frunze, lăsînd în urma lui trupul celui ce-l eliberase din blestemul zeilor pe care îi sfidase odată, şi cărora le ceruse, la rîndul lui, trei lucruri…
În jurul Pietrei Oracolului pădurea era mai tăcută ca niciodată, căci Oracolul însuşi plătise preţul  pentru cea de-a treia dorinţă a lui, şi acum fusese eliberat de ultima sa victimă.

SFÎRŞIT

Comments are closed.