A treia dorință

– Știu ce se va întîmpla cînd ajung acolo.
– Știi? Ce se va întîmpla?
– Nu îl vom găsi. Pînă acum cred că a plecat… și a rămas în urma lui doar legenda. Ar fi prea simplu să fie acolo.
Și mai sorbi încă o dată din plosca cu apă, pe care o lăsă apoi din nou în pîrîu să se umple.
– Nu, Haik, nu cred că așa se va întîmpla. Eu cred că acolo vei găsi ceea ce cauți, și vei afla ce urmează.
– Și ce ar putea să urmeze?
– Să-ți îndeplinești cele mai mari trei dorințe din viață. Nu ăsta e scopul oracolului?
– Ba da, ba da…
Și abătut, sorbi din nou din apa rece.
– Mai e vreun pîrîu undeva, mai sus?
– Nu, nu mai găsim apă. Ar fi bine să umpli din nou plosca, și să o ții bine, mai avem multe ceasuri de urcat.
– Nu de urcat mi-e mie teamă. Poate de noapte. Deși aici sus nici o fiară nu se avîntă.
Bătrînul chicoti.
– Mai degrabă nici un om nu se avîntă. Nu degeaba Oracolul a ales acest loc.
– Și spui că ai văzut Oracolul?
Acesta îi răspunse dînd din cap aprobator.
Pentru un motiv pe care nu și-l putea explica, bătrînul din fața lui îi strecura fiori de teamă în suflet. Urcaseră de ceasuri bune, aproape jumătate de zi și nu părea deloc afectat de urcușul greu. Ba parcă pe măsură ce urcau părea mai vioi, făcîndu-l să-și înghită în sec zîmbetul pe care îl afișase cînd bătrînul se oferise să îl conducă. Își spunea „Amin” – „călăuza” pe limba muntenilor. S-au înțeles la preț, și a dat banii înainte; poate că lucrul acesta îl iritase cel mai puternic, mai mult chiar decît faptul că îi dăduseră drept călăuză pe bătrînul satului pentru un drum ce părea mai lung decît ar fi putut să ducă.
Prima oară credea că o să dureze nu mai mult de două ceasuri dar iată-i zece, poate douăsprezece ceasuri mai tîrziu, încă urcînd pe un drum ce mai mult părea să coboare decît să urce. Începea să se gîndească la cele mai rele, cine știe în ce cuib de tîlhari îl ducea, și trebuia să fie pregătit. Deși le spusese că nu avea nici un ban la el, tot ce avusese cheltuise pe drumul către Oracol. Un drum fără întoarcere. Căci de-acolo una din dorințe i-ar fi dat toate acele lucruri de care ar fi avut nevoie. Refuză să se gîndească mai departe la variantele cele rele, și se ridică, strîngînd resturile ultimei mese dinainte de vîrf.
– Dacă Oracolul nu ne va primi?
– Oracolul ne va primi. Dacă vom mai putea pleca e întrebarea.
– Amin, ai văzut Oracolul?
– Da. Blestemată fie ziua aceea, căci m-am legat cu jurămînt fierbinte că nimic nu voi cere pentru mine, ci toate numai pentru ceilalți.
– Și… cum e?
– Neiertător. Dar drept. Vei vedea tu însuți.
– Cînd? Cît mai e?
– Două ceasuri. Deja e tîrziu, să mergem.
***
După cele două ceasuri promise de Amin trecură încă două – și seara se lăsă peste munte, învăluind culmea cu paloarea sa, ducînd în adormire toată pădurea. Haik însă începuse să se teamă și mai tare. Mărise pasul, și îl tot depășea pe Amin, mai apoi fiind nevoit să îl aștepte, ca să afle pe care drum să o ia la o despărțitură de potecă mai înșelătoare.
– Ai spus două ceasuri, Amin… Au trecut trei, poate chiar patru, și e noapte acum.
– Mai avem de mers. Oracolul nu e departe. Îmi amintesc locurile astea, sunt ca atunci, nimic nu s-a schimbat.
– Și nu suntem departe?
– Nu, nu. Chiar aici, aproape, e popasul unde va trebui să stăm și să-l așteptăm. Nu mai e mult.
Mai merseră o vreme fără să-și vorbească. Ar fi vrut să spună că e obosit, dar înțelegea și el că ar fi fost consum de energie inutil. Setea îi ardea buzele uscate, dar avea de gînd să savureze apa cînd erau deja la popas.
– Aici!
Haik sări surprins. Ar fi putut trece pe lîngă stînca aceea fără să o bage în seamă. și să-și continnue drumul nepăsător. Se uită mai atent – și văzu în sfîrșit poteca pe care i-o arătă Amin. O confundase cu o crăpătură în stîncă, dar care se lărgea după ce coteai și după ce mergeai pe o potecă neverosimilă, se întindea o poieniță lungă, înconjurată de pini, în mijlocul căreia bătrînul se oprise.
– Nu m-aș fi gîndit niciodată… spuse el după ce îl prinse din urmă pe Amin, care deja își aruncase desaga și toiagul, și se întinsese pe iarbă.
– Nici eu. Dar a trebuit să aflu.
– A trebuit? De ce?
– Am fost aici și am cerut să-mi vindece copilul bolnav… Dar asta a fost acum multă vreme – acum s-a dus la casa lui, și e bine și sănătos.
– Eu m-am gîndit ce vreau… Sunt multe dorințe și e greu să alegi doar trei dintre ele, dar cred că știu care sunt.
– Bagă de seamă, însă… Nimic în lumea asta nu vine fără un preț.
– Așa o fi… îi răspunse Haik în șoaptă, ca pentru sine, apoi se întinse și el alături de bătrîn, privind cerul.
– Dar… nu ar fi trebuit să fie mai întunecat?
– Poate că da… spuse bătrînul, căzut pe gînduri. Acum, iartă-mă, și iartă-mi bătrînețile. Sunt obosit.
– Ia o gură de apă înainte, poate o face bine.
Bătrînul se ridică, vădit obosit, și prinse cu mîna tremurîndă plosca. Luă o gură, pe care mai mult o vărsă pe el și pe iarbă, apoi îi mulțumi încet lui Haik. Apoi se întinse la loc în iarbă, într-un culcuș ce parcă-l aștepta, cu desaga drept pernă.
– Și dacă …
Dar Haik vorbea de unul singur. Un sforăit ușor îi dădu de înțeles că deja bătrîna călăuză adormise. Îl înțelegea, el însuși s-ar fi pus acum să doarmă, dar simțea că are nevoie de ceva să-l țină treaz. Avea să se facă noapte curînd, așa că primul lucru pe care trebui să-l facă era să găsească lemne de foc. Se uită în jurul lui, și nu văzu decît copaci tineri, verzi, fără nici un pic de uscăciune, și își dădu seama că avea de căutat ceva mai mult.
Dar cînd dădu să se ridice, nu se întîmplă nimic. Ca și cum mușchii nu îl mai ascultau, ca și cum era spectator la propria sa existență în acel moment, se molipsi de încremenire și nu putu să schițeze un gest. Privirea îi rămăsese blocată către plosca de apă ce acum îi scăpase din mîinile sale pietrificate și se scurgea în iarbă. Ar fi trebuit să-și simtă picioarele umezite de apa ce curgea inutil hrănind pămîntul reavăn, dar nu mai simțea nimic. Nimic altceva decît neputință.
„Ce se întîmplă?”
Vru să privească spre bătrîn. Nu vedea decît picioarele lui, și îi auzea sforăitul ritmic, din ce în ce mai lent. Vru să strige, să fie auzit, să-și audă propriul glas, dar neputincios, renunță.
„Oracolul… Oracolul, el ar fi trebuit să vină aici. Poate a crezut că i-am călcat pămîntul fără voia sa… și sunt victima lui… Oracole, dacă mă auzi, eliberează-mă din prinsoarea ta”
Și, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, căzu în iarbă, fără vlagă, lovindu-se cu capul de pămînt.
– Amin! Amin! Oracolul, trezește-te!
Încercă să se ridice să ajungă la bătrîn, dar mîinile căzură neputincioase pe lîngă trupul său. Se sperie, căci mîinile pluteau anormal pe lîngă el, ca două lemne fără pic de viață legate de corp.
Încercă încă o dată să se arunce mai aproape de bătrîn, dar mîinile plutiră nenatural și căzură sub el. Cu fața la pămînt, își încercă din nou puterea mîinilor – dar mîinile nu-l mai ascultau deloc.
– Amin! Amin!
Trase aer în piept, și urlă din nou după bătrînul nemișcat. Dar vocea lui păru că se pierde în neant, fără pic de ecou sau efect asupra bătrînului.
– Nu dormi… te rog, Amin!
Din nou, încercă să se apropie de bătrîn, mutîndu-și greutatea din umeri și căzu peste picioarele bătrînului. Acesta însă nu reacționă defel, așa că Haik fu nevoit să se mai rotească încă o dată ca să ajungă mai aproape de el. Și, cu capul pe pieptul lui, simți sub el un trup inert ce nu-i mai putea fi de ajutor.
– Nuuuuu! și țipătul său se prelungi într-un hohot de plîns ce izbucni furios. Nu! Nu! Nu!
„Blestemată fie ziua în care am aflat de Oracol! Blestemată fie ziua în care s-a născut cel ce   mi-a insuflat dorința de a veni aici. Blestemați fie cu toții, cei care nu mi-au spus ce mă așteaptă!”
Își opri șiroaiele de lacrimi în haina bătrînului.
– De ce nu mi-ai spus? Știai, de ce nu mi-ai spus?
Dar… era Oracolul. Cel ce-ți împlinea cele trei dorințe. Se gîndi la toate lucrurile pe care avea de gînd să le ceară de la Oracol, și cîte lucruri arunca deodată pentru lucruri atît de simple. „Vreau înapoi viață în mîinile și picioarele mele”, porni gîndul aproape natural cînd își încetă plînsetul. Și apoi încercă – își mută din nou greutatea de pe un umăr pe celălalt, și mîna alunecă pe lîngă el, fără viața, numai ca să ajungă pe pămînt și să îl ajute să se ridice. Își împiedică tremuratul și se ridică în picioare pe care însă le simțea slăbite. Se luptă cu sine, și se bucură pentru poziția în care stătea, apoi își îngădui un nou repaus și se trînti în iarbă.
Nu pentru mult timp, însă. Un urlet prelung îl smulse dintre gîndurile sale, și recunoscu urletul ce-i dădea fiori. Un lup – urlet pe care ți-e imposibil să-l confunzi, urmat de răspunsurile celorlalți lupi din haită, din ce în ce mai apropiate. Se ridică speriat, privind în jurul lui, dar nu văzu nimic altceva decît pini. „Poate nu o să mă găsească… ar trebui să stau tăcut, să nu mă găsească…” Și își repetă gîndul din nou și din nou. Se puse în poziție de rugăciune, cu picioarele încrucișate sub el însuși, și închise ochii. Însă cînd îi deschise la loc, îl văzu. Enorm, chiar în fața lui, îl examina, parcă, cu o privire ce îi strecura fiori de gheață pe șira spinării. Și se mișca lent, aproape că plutea, pregătindu-se parcă de atac. Nu mai avea timp să ajungă la desagă, să ia cuțitul, nu mai avea timp să facă nimic… Doar să închidă ochii, și să aștepte… Și totuși… „Oracolul va veni” îi spusese bătrînul.
Deschise ochii fără teamă și zîmbi.
– Tu ești Oracolul?
– Da, îi răsună răspunsul în minte. Eu sunt Oracolul. Puțini mă cunosc dincolo de frica lor.
– Sunt atît de multe lucruri pe care doresc să le aflu.
– Știu toate lucrurile pe care dorești să le afli. Poți afla răspunsul dacă vrei… Doar întreabă. Îți voi răspunde la întrebări.
– Prea bine. De ce îmi îndeplinești trei dorințe?
– Pentru că fiecare dorință are un preț. Așa a fost dintotdeauna – oamenii trebuie să plătească pentru dorințele lor. Unele rămîn doar vise. Altele nasc fapte. Dar întotdeauna, fie vis, fie faptă, dorința are un preț.
– Și care este prețul pe care îl voi plăti?
– Unul pe care îl voi stabili după aceea. Viitorul vrei să-l afli?
– Nu, nu. Nu îți cer să-mi dezvălui viitorul, nu încă. Dar pot să te întreb despre trecut și prezent… fără a-mi irosi dorința?
– Dorințele nu sunt nicicînd irosite. Doar faptele ce le urmează.
Haik făcu o pauză. Erau prea multe întrebări ce-i frămîntau mintea, dar parcă rămîneau blocate fără nici o șansă de a ieși de-acolo.
– Cine e Amin? întrebă el după o vreme.
– Cineva care a știut să nu ceară mai mult decît are nevoie. A venit, cerînd viața fiului său. I-am dat-o, la schimb cu promisiunea că îmi va călăuzi pe cei ca tine, dornici să li se îndeplinească dorințele.
– Iar bestia?
– Bestia… e prețul pe care îl vei plăti tu.
Și sub ochii lui, lupul urlă, chemînd alți ochi de foc ce-l înconjurară, apoi lupul sări spre el, căutîndu-i gîtul. Și ca prin minune, totul se opri. Aproape că îi simțea lupului colții pe gîtul lui, deși acesta rămăsese suspendat în aer, nemișcat, la fel ca el, dealtfel. Ar fi vrut să schițeze un ultim zîmbet. Dar știa ce se întîmplă.
– Mai am o dorință.
– Da. Alege cu atenție.
Privirea îi era nemișcată. Știa însă că nu el este cel împietrit, ci timpul însuși.
Vreau ca niciodată, această cărare să nu mai fie găsită. Și niciodată să nu fi găsit nici eu, la rîndul meu, cărarea.
– Prea bine, răspunse vocea din neant…
***
Mai merseră o vreme fără să-și vorbească. Ar fi vrut să spună că e obosit, dar înțelegea și el că ar fi fost consum de energie inutil. Setea îi ardea buzele uscate, dar avea de gînd să savureze apa cînd erau deja la popas.
– Aici!
Haik se întoarse surprins către călăuza sa, care pipăia marginile unei crăpături în stîncă.
– Nu, nu e nimic acolo.
– Aici e intrarea! Mă jur! Aici trebuie să fie, strigă aproape furios Amin. Cineva a zidit stînca, aici e intrarea!
– Nu este aici, nu e nimic aici.
Amin scoase toporișca pe care o ținuse tot timpul în desaga sa, și lovi stînca cu furie.
– Aici este.
– Nu este aici. Dar este un loc foarte bun unde să ne oprim. Nu mai e vreme de întoarcere.
Amin bodogăni și aruncă într-o parte toporișca inutilă.
– Da, nu mai e vreme. Dar trebuie să găsim.
– Vom găsi mîine.
– Dar aici este. Aici, mă jur. Dacă nu e aici nu e nicăieri.
– Cînd ai fost aici ultima dată?
– Acum puține zile. De fiecare dată există cineva care să-și dorească multe lucruri. Și nu țin minte pe nimeni care să se întoarcă.
– Și dacă nu se întorc… tu cum te-ai întors?
– Pentru fiecare dorință, Oracolul cere un preț. Iar pentru dorința mea prețul a fost să le fiu călăuză celor care vin încoace. Călăuză cinstită, care să-și ducă toți drumeții la capăt.
– Și dacă nu?
– Dacă nu… Oracolul este necruțător, dar drept.


Privea către trupul inert al lui Amin, sfîșiat de cel de-al doilea lup ce apăruse parcă din stîncă. Nici Amin nu se așteptase să vină dintr-acolo iar acum căzuse lîngă Haik, prins încă în strîmtoarea fălcilor lupului.

Iar lupul cel dintîi, ce apăruse dintre copaci stătea în continuare în fața lui, mișcîndu-se imperceptibil, gata de atac. Își simți trupul înghețat de privirea de flăcări; nu mai îndrăznea nici măcar să respire. Ar fi avut oare vreo șansă?

Nemișcarea lui păru că dă roade. Lupul părea că se retrage, la fel și cel care atacase călăuza. Atunci își încercă norocul – vru să întindă mîna spre toporișca ce-i căzuse la picioare, dar parcă mîinile nu-l ascultau. Se aplecă, totuși, și prinse coada toporului.

Lupul urlă încă o dată, prelung. Atunci ridică Haik toporișca, dar îi scăpă din mîna prea slăbită de frica ce-i cuprinsese tot trupul. Și parcă totul se mișca mai lent, el însuși, și lupul ce plutea către el, cu ochii strălucind sălbatic în noaptea adîncă. Și aproape că simți colții pe gîtul lui, atunci cînd înțelese. Că plătea prețul pentru a treia dorință. La fel cum Amin plătea prețul pentru prima…

Cînd lupul își scoase colții din trupul golit de viață al călătorului, tăcerea învăluise din nou pădurea. Lupii se topiră în noapte ca nălucile, părăsindu-l pe cel ce dăduse lovitura finală. Acesta se scutură și aruncă o privire prelungă asupra stîncii după care se întoarse spre pădure. Cu fiecare pas, lupul se transforma într-o umbră ce creștea în întuneric, și se pierdu între copaci, numai ca să arunce o ultimă privire spre stînca ce-i fusese închisoare sute de ani. Lupul își pierduse înfățișarea; umbra prinsese forma unui om înalt, ce-și acoperea fața cu o glugă. Doar ochii străluceau – aceiași ochi pătrunzători, ce strecurau fiori de teamă în sufletele celor care îi vedeau. Se întoarse apoi, și se afundă în pădure în foșnetul ritmic al toiagului printre frunze, lăsînd în urma lui trupul celui ce-l eliberase din blestemul zeilor pe care îi sfidase odată, și cărora le ceruse, la rîndul lui, trei lucruri…

În jurul Pietrei Oracolului pădurea era mai tăcută ca niciodată, căci Oracolul însuși plătise prețul pentru cea de-a treia dorință a lui, și acum fusese eliberat de ultima sa victimă.