Aberația discursului exclusiv

Eu scriu că Solenoid e o carte proastă. Oamenii reacționează. Unii sunt de acord, da, e proastă. Alții îmi explică cum eu sunt un om lipsit de cultură dacă nu înțeleg gândirea extraordinară a marelui geniu din Carpați. Dar cei mai amuzanți sunt cei care nu sunt capabili să înțeleagă că o părere exprimată nu e o gaură în drepturile tale. Că și voi aveți dreptul la părerea voastră și eu la a mea.

Cum ar fi să mă supăr pe Bookaholic că a scris că Solenoid e cea mai bună carte din 2015? Păi nu ar fi ok. E părerea lor – și chiar dacă mă amuză faptul că nu sunt capabili să pună la liber rezultatele voturilor sau că nu sunt în stare să facă un sistem de comentarii bune, și chiar dacă mă amuză că trebuie să pună poze cu rezultatele voturilor în loc să includă rezultatele în postare în mod text, nu o să scriu despre ei că ar fi limitați. Ei au o părere, eu alta. Eu mi-o exprim cu un singur votant și 300 de cititori, ei cu 7000 de votanți și nu-știu-câți cititori. E simplu. Eu nu am păreri similare cu ale lor, nu o să-i citesc, asta e. Mergem mai departe, și mâine e o zi. Pentru mine faptul că Bookaholic a declarat o carte atât de proastă ca fiind cea mai bună îmi dă speranță – după 10-15 ani mă gândesc din nou să scriu, e loc și pentru mine. Și nu trebuie să înjur ca Nemerovschi.

Dar pe Internet toată lumea s-a obișnuit cu discursul de tip exclusivist. Dacă cineva nu e de acord cu tine trebuie să-l distrugi, să-l jignești, să-i arăți că e un păduche față de gândirea ta perfectă care spune că Solenoid e o carte bună.

Am interacționat de suficient de multe ori pe Internet cu oamenii de genul ăsta ca să îi recunosc și să-i ajut să facă o comoție. O să vedeți că sunt oameni cărora le răspund foarte serios și oameni cărora le răspund la mișto din start, fără să le acord prea multă atenție – cea de-a doua categorie sunt oamenii care iubesc discursul ăsta exclusivist. Oameni pentru care faptul că ai o părere diferită de ei e o ofensă mortală.

Există o tentație de a crede că doar la români e problema asta. Problema e acută și la cei de-afară, însă ei țin frustrările astea în ei pentru că nu-i politically correct să le exprimi, așa că devin foarte pasiv-agresivi. Cam cum am făcut eu în al doilea paragraf cu Bookaholic1)da, era o demonstrație, azi e prima oară când am auzit de ei, d-apăi să țin cont de părerea lor.

Cum recunoști tu, ca și comentator, că suferi de intoleranță cronică? În primul rând că te enervează un cretin de pe Internet care a scris că Solenoid e o carte proastă. În al doilea rând, că simți nevoia să te lauzi cu cunoștințele tale, și să-i amintești omului (pe care nu-l cunoști) că e un nimic, e un vierme incult, un vulg decerebrat incapabil să priceapă măreția. În al treilea rând, post factum, că o să îți răspund comentariului tău în bătaie de joc. Sau când postezi al zecelea mesaj pe postarea mea fără să-ți dai seama că nimeni nu e interesat de opinia ta. Că blogul ăsta e doar opinia mea, și că dacă nu-ți place ești liber să faci pași.

Nu că nu e ok să comentezi dacă nu ești de acord cu mine. Există oameni care au comentat de mai multe ori pe blogul meu și nu au fost mereu de acord cu mine. S-a supraviețuit acestei experiențe. Dar mă enervează foarte tare când oamenii comentează fără să citească articolul meu sau punând peste el propria gândire, un fel de “a, nu-ți place Cărtărescu, deci vrei să omori toți țiganii, evreii și masonii!”. Nu mi-au plăcut niciodată genul acela de dialoguri, dar oamenii au rezistat și s-au obișnuit cu stilul meu.

În cele din urmă, cel mai bun mod de a-mi demonstra că sunt prost și nu am dreptate (în legătură cu Solenoid, cu altă carte) e să îmi scrii un răspuns argumentat. Dar nu aici pe blog, că aici pot să și editez comentariile2)și am făcut-o de mai multe ori în scopuri mai mult sau mai puțin mârșave, îndeosebi când cineva vrea să spună că e prost și din greșeală zice despre mine că aș fi. Nu, nu. Puteți să faceți ce am făcut și eu: un blog personal și acolo, din înălțimea anonimiei voastre să comentați lucrurile pe care eu le greșesc. Dați un link către articol și eu o să-l văd în pingback. E posibil să continui conversația.

Dar mai important ca orice: nu uitați că suntem liberi să avem păreri diferite. De-aia e mișto în România lui 2016, aia e fain față de România lui 1986. Că noi, ăștia care avem opinii diferite putem să le exprimăm fiecare la el acasă. Dar bine, voi veniți din România lui ’86, cu mentalități de dinozauri lipsiți de imaginație. Și-atunci singurul lucru pe care voi continua să-l fac va fi să vă enervez până faceți comoție, că aia se face cu idioții.

NOTES   [ + ]

1. da, era o demonstrație, azi e prima oară când am auzit de ei, d-apăi să țin cont de părerea lor
2. și am făcut-o de mai multe ori în scopuri mai mult sau mai puțin mârșave, îndeosebi când cineva vrea să spună că e prost și din greșeală zice despre mine că aș fi

Comments

Aberația discursului exclusiv — 10 Comments

  1. Eu încă ma întreb care e procentajul celor care au citit cel puțin un capitol din Marea capodoperă. Pentru ca știu ca suntem o nație de analiști geopolitici experți în arsuri și în vorbit pederost

  2. M-ai omorat cu reclama asta mascata la Solenoid, acum trebuie sa o fac cadou unui cunoscut mai hipster ca sa o citeasca si sa mi-o povesteasca si mie, ca mor de curiozitate cu ce e.
    Asa ma faci sa dau banii pe prostii in loc sa-mi iau bautura.

    • Pai aia care au mai mult de-un neuron pricep ca se joaca la tine-n casa si ca asta-i un loc in care tu-ti spui parerile. Tot astia stiu ca atunci cand nu esti de acord cu ceva de pe internet iti vezi mai departe de viata.
      Aia care nu pricep chestiile astea conteaza doar pentru numerele alea din analytics si oricum nu pricep mare lucru.

  3. Cred că e o discuție un pic mai nuanțată de-atât. Când analiza unui lucru trece peste granița gustului și peste eticheta de personal și câștigă pretenție de obiectivitate, atunci se poate aduce în dialog calitatea celui ce face analiza.

    Cartea nu este pe gustul meu, nu mi-a plăcut, e proastă din punctul meu de vedere nu este deloc același lucru cu cartea e proasta si autorul nu știe să scrie. Pentru a doua parte îți trebuie o anume calificare și e oarecum normal să ți se răspundă la fel de lipsit de tact, ai îmbrăcat opinia ta în țoale de judecată obiectivă și atunci capacitatea ta de a o emite e subiect valabil.

    Eu pot să zic de exemplu că o mâncare e prost gătită. Și aș avea dreptate obiectiv dacă ar fi arsă, prea sărată pentru unu care mănâncă sărat sau crudă când nu e cazul. Nu aș avea dreptate obiectiv dacă mi-aș baza opinia pe – mie nu mi-a plăcut dar nici nu știu cum trebuia să iasă rețeta aia sau cum se mănâncă.

    În cel de-al doilea caz bucătarul ar fi îndreptățit (dacă el a preparat cum trebuie totul și a ieșit după standarde ce mie îmi sunt necunoscute) să-mi zică marș. țărane, că nu e pentru tine.

    De vreo 2 ani de când am lăsat totul pentru scris am rumegat o grămadă de titluri ce mie mi s-au părut de nedigerat, titluri de succes și cu review-uri bune ale publicului. Sunt printre ele cărți care nu-s pentru mine și cărți proaste.

    Din prima categorie sunt cele scrise bine tehnic dar care mie nu-mi zic nimic, nu au nicio idee cursivă/interesantă – ei, nișa lor sunt exact cititorii care prefera genul ăsta de literatură pentru că le dă o stare de ceva, fie că-și împletesc ei raționalul pe adunătura aia de litere și scot o chestie a lor, fie că nu au nevoie de asta și simt autorul în text, lucru ce-i mulțumește pe deplin. I-am încadra la hipsteri literari(nu la ăia ce laudă o carte pentru că trebuie ci la ăia care o laudă pe bune).

    Din a doua fac parte cărțile scrise tehnic prost și concepute ridicol. Ei, nișa lor de public este imensă față de prima categorie, pentru că scrisul prost devine deranjant doar dacă ai o gamă solidă de lecturi în spate (că tot a apărut biblia pierdută prin comentarii de le articolul precedent – probabil tot niște postaci).

    Pot spune obiectiv că a doua categorie are cărți proaste, pentru că am niște criterii la fel de obiective la dispoziție (cum e faptul că o mâncare e crudă deși trebuia fiartă), nu aș zice același lucru despre prima, unde autorii știu să scrie dar conceptul nu e pentru mine.

    Analiza ta se bazează în mare parte pe faptul că autorul nu spune nimic, în sensul că nu spune nimic concret, urmăribil, narabil. Ori ăsta nu e un criteriu obiectiv decât la o carte dintr-un gen la care asta să fie o condiție, mâ îndoiesc că Solenoidul face parte din așa ceva.

    Zic mă îndoiesc pentru că m-aștept să fie un delir liric pentru suflete sensibile și adoratoare de brand intelectual.

    În concluzie mi se pare normal ca o opinie cu pretenție de judecată obiectivă să atragă comentariile pe care le-a atras, pentru că te poți căca în gusturile omului dacă le prezintă drept concluzii logice.

    PS. Nici mie nu-mi spune absolut nimic omul.

    • Salut Vlad,
      Am promis că nu o să mai scriu despre Cărtărescu și că o să mă rețin de la a scrie despre Solenoid. Așa că nu o să pun într-o postare argumentul întreg pentru care consider că Cărtărescu a scris prost Solenoidul. Argumente însă sunt suficiente, și va trebui să mă crezi pe cuvânt că dacă începi să deconstruiești paragraf cu paragraf textul, să-i cauți utilitatea în contextul local sau în cadrul întregii cărți, vei vedea că scrie inutil, fără sens. Uită de elemente pe care el însuși le-a introdus și pe care a insistat. Merge pe o bârnă foarte îngustă, pe care doar un scriitor senzațional ar putea rezista – iar el nu e acel scriitor. E un experiment eșuat.

      Acum, mulți vor să vadă în Solenoid o carte bună – au dat 70 de lei pe ea și nu vor să se simtă prostiți. Așa că, precum o auto-profeție, cartea devine bună în mințile lor. Dar până acum nimeni nu a fost în stare să zică despre ce e, decât să arunce într-un mod foarte retard cuvinte aiurea. Oniric, orgasmic, organic! Subtext, context, pretext! Rahat, perje, zic eu.

      Pot să-ți analizez fiecare capitol și fiecare paragraf să îți explic de ce e prost, cum pierde cititorul onest, cum reușește să distrugă chiar și planul de a construi un personaj care să semene cu calitatea proastă a textului. Dar nu o voi face pentru că am promis că nu mai scriu despre Cărtărescu pe blog.

    • Sunt postac ca am pomenit de Biblia pierduta? poate asa o sa ma ia in batjocura pe alt blog cand o sa pomenesc de Vlad Popa. Nu tu califici o carte ca e proasta si conceputa ridicol. Asa ar fi proasta Harry potter, ar fi proasta si numele Trandafirului, pentru ca multor scriitori nu le place Umberto Eco. Poate ca cititorul vrea sa citeasca ceva usor, dupa o zi grea de munca si exact la asta s-a gandit autorul.

    • Dorin, eu mutasem oarecum discuția spre general. Cât despre Solenoid, din comentariu tău reiese că lui Cărtărescu nu i-a ieșit ce-a vrut să facă (genul de literatură de care vorbeam) – iar când autorului nu-i iese ce și-a propus, nu execută tema destul de bine pentru un cititor care înțelege care ar fi tema respectivă, ăsta e chiar un criteriu obiectiv, nu ține de gusturi.

      Vrei să faci un film de acțiune și publicul doarme în sală, vrei să scrii o carte de dragoste și romanticilor nu le curge o singură lacrimă, vrei să faci un grătar bun și mesenii preferă să mânănce salata – atunci ai dat-o-n bară.

      Radu, Biblia pierdută a avut una dintre cele mai agresive și jenante campanii de promovare (care se pare că a prins), după experiena asta, când la un post despre Solenoid apar trei comentarii ce ridică în slăvi Biblia Pierdută gândul pleacă imediat spre o continuare a respectivei campanii. Da, poate o să te ia cineva peste picior dacă pomenesti de Vlad Popa, când eu o să-mi fac așa campanie și-o să mă compar cu Eco când am o frază de compunere din ciclul primar Adică, nene, dacă tu țintești publicul deloc pretențios și propui literatură de relaxat neuronii – când vine omul de la muncă – nu pui pe copertă numele lui Eco, un stilist absolut desăvârșit al scrisului. Culmea că și comentariul tău îl conține…

Comentariul tău