Ad hominem, ad auctorem, ad editorem, ad criticis

Am scris mai devreme o postare dedicată romanului Inocenții de Ioana Pârvulescu. În urma discuției stârnite în jurul recenziei mele a ieșit cumva ideea că aș fi un pic cam dur cu autoarea, care e o persoană cât se poate de decentă. Și îmi dau seama că uneori recenziile pe care le scriu pot părea niște atacuri ad hominem. Și nu sunt.

În primul rând, pentru că nu cunosc persoanele în cauză. Nu pot să săvârșesc un ad-hominem real dacă nu am nicio treabă cu Ioana Pârvulescu, omul. Din absolut tot ce mi s-a spus despre ea ca om, dar și din ceea ce scrie îmi e clar că Ioana Pârvulescu e o persoană decentă. Eu am de-a face cu autorul.

Acum autorii români sunt în general excesiv de sensibili, lucru recunoscut și de editorii români, care le protejează sentimentele. Explicam în postare că cei de la Humanitas nu sunt la prima astfel de eroare – ei refuză sistematic să-și sprijine autorii în a scrie mai bine, și dădeam exemplu Dacopatia lui Dan Alexe care e o colecție de postări pe blog. Postări bune individual, dar sunt, totuși postări de blog, majoritatea nici măcar nu se leagă și din cauza asta Dacopatia nu se ridică nici măcar la nivelul unei colecții de articole de ziar netrecând printr-un ochi editorial((de exemplu publicistica lui Cărtărescu are un sens, articolele lui trecând printr-un potențial cenzor al acelui ziar)). La fel, Solenoidul lui Cărtărescu a fost propulsat de numele autorului, dar nu justifică cele 500 de pagini suplimentare pe care le conține față de un maximum de 300 de pagini la care un editor decent ar fi redus respectiva producție.

Și asta se întâmplă pentru că editorii vor, totuși, să publice ceva, că altfel nu au din ce să facă afaceri. Așa a ajuns ca pe multe cărți((surprinzător, cărți cumpărate de public, dar revin pe treaba asta poate într-o postare ulterioară)) să nu se simtă deloc mâna editorială, ceva să îmblânzească spiritul experimental sau excesiv de naiv al autorilor, ceva care să facă, totuși, din carte un produs citibil. Cert autorul pentru că autorul are primul responsabilitatea de a aduce pe masa oamenilor un produs citibil. Cert autorul în speranța că dacă dă peste recenzia mea nu o va lua ca pe un mișel ad-hominem, ci ca pe un just ad-auctorem, emis din postura de client plătitor, nesatisfăcut de experiența oferită.

O să mă întrebați de ce nu sunt cu alții la fel de dur. De ce cu Pârvulescu am fost atât de rău? De ce l-am pus la zid pe Solenoid, cu miștouri de tipul: „înfășoară-mă în sârmă și dă drumul la curent”((practic aia e un solenoid))? De ce nu am scris la fel de alte lecturi pe care le-am abandonat sau care mi-au displăcut, tot de la autori români? De ce am ales să exprim pe blog această părere?

Pentru că există un consens cultural în legătură cu Inocenții și Solenoid. Ele sunt vârfuri, apreciate aproape unanim. „Inocenții” nu e o carte normală, e un vârf, are nenumărate recenzii cu note maxime și are laudatio prelungi în toate revistele de cultură. Nimeni, dar nimeni nu a îndrăznit să explice că, totuși, pentru anumiți oameni Inocenții ar putea fi o carte slabă. Există un consens care sufocă orice încercare a unui cititor onest de a-și explica de ce nu îi place Inocenții.

Pentru că acea carte este, totuși, una foarte slabă. E o carte în care nu se întâmplă nimic, în care autoarea încearcă să copieze la pachet un Proust și un Creangă, și tot ce reușește să facă e să inventarieze melancolia unei generații care a crescut prin perioada de final a comunismului. O listă de inventar nu e literatură, e doar atât, o listă de inventar. O carte în care nu se întâmplă nimic (spre deosebire de Creangă), dar în care nu există nicio coerență în derapajul proustian. Pentru că aia e problema mea, derapajele alea sunt multe și dese și nu au niciun pic de savoare. Pentru mine.

Inocenții a ajuns la un alt nivel, e o carte care intră în lista celor de literatură înaltă. Nenumărate recenzii care nu îi găsesc niciun cusur (sau, mai rău, un singur cusur, că se termină prea repede). Un derapaj intelectual similar (chiar dacă nu de anvergura) celui din jurul Solenoidului. Pentru o carte lăudată la această scară, Inocenții este un eșec. Nu poți recomanda o carte care într-un singur paragraf sare între trei idei, din care ultima e continuată în paragraful următor – nu pentru că ar fi avut vreo logică ci pentru că deja paragraful era prea lung. Și aici e și vina criticilor, pentru că aparent autoarea Ioana P. e experimentată, și nu e o carte de debut. Demersurile ei nu sunt la primul contact cu cititorii.

Ad hominem? Nici gând. Nu am nicio treabă cu omul Ioana Pârvulescu. Alegeți-vă din celelalte variante, oricare ipostază vi se pare potrivită.

Bun, rămâne întrebarea: „de ce mă lansez într-un astfel de demers distructiv?” Ajută pe cineva? Eu zic că da, ajută. Ajută pe cititorul confuz care e la primul contact cu astfel de literatură și toată lumea din spațiul public îi spune că e bună. El simte că nu e bună, și s-ar putea să creadă că el e de vină. Așa cum le băgăm unor oameni care nu au aplecare spre științe exacte matematica înaltă pe gât, așa le dăm și literatura asta greoaie, neplăcută, pe post de etalon. După care ne întrebăm de ce lumea nu mai citește. Păi uite, de-aia.

Totuși, atât de distructiv? Da. Atât de distructiv. Trendul de a lăuda cărți mediocre și de a descuraja lectura cu astfel de recomandări e mult prea mare. Un adevărat Goliat – dacă vrem să ne punem de-a curmezișul acestui curent avem datoria de a căuta loviturile letale. David nu se duce să îl bată pe umăr și să-l încurajeze să fie un om mai bun când e față în față cu uriașul.

Merită Ioana Pârvulescu tratamentul ăsta? Omul, nu, în niciun caz. Autorul, da, pentru că acceptă participarea într-o farsă intelectuală în care cititorii sunt puși pe ultimul loc. Da, câțiva rezistă, câțiva vor fi convinși că așa trebuie să sune literatura, izolându-se într-un grup din ce în ce mai restrâns. Pentru ei, literatura nu ar trebui să fie fenomen de masă, și restul oamenilor nu există decât într-o amară referință că „românii nu citesc”.

Da, românii nu citesc pentru că le puneți pe masă astfel de producții.