Cum e să renunți complet la piraterie [Partea2]

Primul calculator l-am avut cam cînd eram prin clasa a VI-a. Atunci fratele meu, proaspăt intrat la Liceul de Informatică din Brașov, a constatat că are nevoie de calculator pentru anumite materii (oarecum natural). Decizia de a cumpăra un HC91 a fost una dificilă, care a dat un pic peste cap bugetul familiei (costa, totuși, 28000 de lei, o avere pe vremea aia).

Multă vreme HC-ul a rămas sub-utilizat. Nu aveam habar de unde se poate face rost de jocuri și Sergiu avea o colecție interesantă. Mai era, desigur, și problema că nu prea mi se permitea accesul la calculator pentru că maică-mea decisese că de fapt calculatorul e o jucărie, și deci accesul la el trebuia raționalizat. Știa ea ce știa.

Pe-atunci eram un tocilar cu nasul în cărți – citeam enorm, citeam repede și devoram biblioteca alor mei în pas alergător. Descoperirea calculatorului a fost o treabă fascinantă: pur și simplu ideea de mașină interactivă m-a fascinat atît de tare încît a fost singurul lucru care a reușit să mă smulgă dintre cărți.

Cum nu prea aveam de unde să fac rost de jocuri (pînă și o casetă goală pe care să copiez jocurile de la prieteni era destul de scumpă) am pus mîna pe o carte de programare. Eram ferm convins că voi putea eu să fac jocuri dacă sunt atît de greu de obținut.

Am început cu cartea lui Ion Diamandi – Cum să realizăm jocuri pe calculator. Era locul perfect pentru a începe – îmi plăceau jocurile, și îmi doream să le creez eu. Cartea lui Diamandi a fost punctul de început pentru ceea ce avea să devină cariera mea de programator; după ce am ’topit’ cartea de programare de jocuri am căutat mai mult, am învățat limbajul de asamblare Z80 și… să fim serioși. În 1994, cînd ei încercau să mă învețe scheme logice la liceu, eu scriam programe relativ lunguțe în limbaj de asamblare.

Vă zic toate astea pentru că realizez că dacă aș fi avut mai multe casete cu jocuri, probabil nu aș fi luat niciodată în serios cartea de programare. Și interdicția de a folosi calculatorul pentru joacă, și lipsa de posibilități m-au făcut bun la ceva mult mai util pe termen lung.

Nu am strîns niciodată prea multe casete pentru HC. Cred că am avut vreo patru sau cinci, cu cîte 6-7 jocuri fiecare. Nici nu cred că am jucat toate jocurile respective; după o vreme, Sergiu avea jucărie nouă, un PC – și HC-ul a devenit puternic demodat. Dar acolo pot spune că a fost momentul zero pentru piratat. Mi s-a părut natural să copiez casetele de la prieteni. Și, într-o oarecare măsură este, mai ales cînd nu poți găsi în comerț chestiile respective.

Nu aș numi-o încă piraterie. Cum ziceam, nu existau magazine oficiale care să livreze produsul pe care mi-l doream. Și, în fond, nu era cu nimic diferit de a face schimb de casete cu muzică – de ce nu i-aș împrumuta unui prieten o casetă sau un CD să asculte? Așa că, da, nu văd o problemă morală acolo.

Tot prin ‘94-‘95, odată intrat la liceu, am început să primesc bani pentru ceva de mîncare, iar alocația mi-a rămas mie. Jumătate din banii respectivi s-au dus pe cărțile de programare și restul s-au dus pe casetele cu muzică pe care le puteam cumpăra de pe ‘Fîșia Gaza’ – o îngrămădeală de vînzători ambulanți, în mare parte neautorizați. Era plin de pirați care vindeau o mulțime de colecții inexistente altundeva în lume – fiecare vînzător ambulant avea colecția lui de hituri ale lunii X dar și albume – unele doar cu o copertă de hîrtie scoasă la imprimantă, alții cu coperta originală a albumului, copiată la o imprimantă color.

Și mai erau casetele înregistrate de la radio. Inițial Radio România Tineret, după care Radio 1 Brașov (The one and only, primul post de radio din oraș). Încă mai țin minte casetele pe care aveam All that she wants și ‘Stay’ al Lisei Loeb.

În 1996 am cumpărat prima casetă originală. Am înțeles diferența din prima: booklet-ul în care era înghesuită caseta, cu toate versurile, înregistrarea de calitate un pic mai bună decît cu ce eram obișnuit. Nu a fost un album, a fost o experiență.

În ‘98 am terminat liceul. Nu aveam foarte multă încredere în mine, nu speram că o să intru la facultate, și am început să lucrez la un net cafe înainte de examenul de admitere. Experiența fratelui meu, care a picat la facultate și a trebuit să muncească, se resfrîngea și asupra mea. Dar, mai important, m-am obișnuit cu banii. A fost motivul pentru care nu am rezistat foarte mult fără job și, la aproape un an după ce mi-am dat demisia (intrasem cu bursă la facultate, și bursa ‘plătea’ la fel de bine ca jobul) m-am angajat ca și administrator de rețea la facultatea la care învățam, pentru niște sume hilare. Mai important a fost că puteam să-mi cumpăr cărțile necesare pentru a învăța programare și casetele cu muzică. Era un adevărat boom în muzica românească – apăreau Genius, LA și toate trupele românești de muzică. Tot pe casetă pentru că încă nu aveam un CD player acasă.

Nu am simțit niciodată nevoia de a pirata trupele românești. Pur și simplu mi se părea normal să merg să cumpăr caseta – și, mai tîrziu, CD-ul – trupelor care mă interesau. În primul rînd pentru că prețurile erau normale – costau echivalentul a 10-15 lei de azi, în loc de 40-80 de lei cît costau albumele originale ‘de afară’.

PC mi-au luat ai mei fix cînd nu am mai avut timp de el, din cauza jobului. Jobul nu era suficient ca să-mi cumpăr eu calculatorul, dar ai mei au făcut un efort, și mi-au cumpărat un AMD K6-2 la 400MHz. Și dacă pînă acum nu prea pot să spun că piratam materiale, le cumpăram, fair and square. Sigur, prețurile nu erau aceleași ca cele pentru produsele originale. Sigur, banii nu ajungeau la producător, dar nu era vina mea ci a celor care îi lăsau pe pirați să vîndă. Eu nu aveam de unde să știu care sunt pirați și care nu. De prin 1999 însă nu am mai avut această dilemă morală. Dar despre asta vorbim mîine, în partea a treia.