Cum e să renunți complet la piraterie [Partea3]

Pe la începutul anului am început să-mi fac curat în bibliotecă. La mine făcutul curățeniei în bibliotecă nu e un eveniment, ci un proces – curățenia durează luni întregi sau ani (după cum se va releva la sfîrșitul acestei serii).

Biblioteca mea e specială – ea stă mai mereu pe jumătate acoperită de o ușă, și în spatele ușii era o dezordine cumplită. Iar unul din motive e că într-unul din rafturile din bibliotecă aveam vreo zece teancuri de CD-uri, strînse în cutii de 25 sau 50 de CD-uri.

A fost prima oară cînd mi-am pus întrebarea ‘de ce țin toate colecțiile astea’? Prin ‘98 cam tot ce dețineam ca și material piratat era ce pirataseră alții – eu plătisem, erau niște produse pe care le cumpărasem și pe care le apreciasem ca atare. Însă în anii ce au urmat achiziției unui PC am început să strîng o mulțime de materiale piratate. CD-urile cu MP3-uri erau singurul mod în care puteam să ajung la muzica bună – multă vreme nu am avut internet acasă, radioul nu îmi mai plăcea, gusturile mi se diversificau, așa că ajungeam să copiez CD-uri cu ‘de toate’. O parte din acele CD-uri erau, probabil, în stiva respectivă.

Și după ce mi-am salvat datele personale de pe ele (poze, cod sursă vechi etc.)  am procedat la distrugerea lor. Unul cîte unul, am învățat tehnica perfectă pentru a distruge un CD sau DVD. Iei CD-ul între degete și, într-o pungă de plastic sau hîrtie, apeși pe marginile CD-ului. E foarte important să flexeze în exterior, nu spre interior, spre palmă – în felul ăsta, atunci cînd se sparge nu vei fi afectat.

Real, nu mai foloseam CD-urile respective. Totul e acum pe hard-disk-uri, nu mai am nevoie de discuri de plastic. Și majoritatea lucrurilor pe care le strînsesem era de slabă calitate, așa că la ce bun să le mai păstrez?

În 1999, un CD înregistrabil era o chestie scumpă. Nu găseai chiar oriunde un CD-writer 4x, și chiar dacă găseai, preferai să scrii CD-ul la maxim 2x pentru că ‘se scria mai bine’. Așa că a-ți scrie un CD era scump – și a găsi material era și mai scump. Puținii privilegiați cu internet sau cu legături la oameni care aveau internet reușeau să construiască colecții – cei mai meseriași aveau și internet acasă, și CD-Writer (mai tîrziu DVD-writer), și făceau o avere.

Eu cred că am avut internet acasă doar prin 2003. Pînă atunci, începusem deja să colectez cărți de care aveam nevoie ca programator, muzică pe care nu prea aveam de unde să o găsesc (deja nu mai ascultam radio) și începuse colecta de filme. Nu foarte multe filme, pentru că ocupau un CD întreg – așa că trebuia să selectăm cu atenție. Nici hard-disk-urile nu erau prea mari, și chiar îmi scapă dimensiunea hard-disk-ului pe care îl aveam pe-atunci, dar știu că se umplea un-doi.

Avînd Internet, colecția a crescut mai repede și mai repede. Multă vreme materialele erau inaccesibile și odată cu internetul în casă simțeam nevoia să compensez, poate, să downloadez tot Internetul și să-l pun pe CD-uri. Așa că ajunsesem să cumpăr CD-urile la bulk-uri de 25 sau 50 – și le scriam în prostie. A crescut colecția cu bune și cu rele. Cu filme bune și rele, cu muzică bună sau mai puțin bună. Massive Attack, Portishead, Tricky – din rarități deveneau ceva ce puteam să ascult la orice oră. Am început să apreciez cam orice gen muzical, de la pop la rock la hip-hop, la muzică clasică, la jazz, la blues, ajungînd chiar la ceea ce unii oameni numesc „random oddities bruising everyone else’s ears”.

Colecția nu a murit niciodată, ci doar s-a transformat de-a lungul timpului. De pe CD-uri pe DVD-uri și apoi pe hard-disk-uri. Începusem să acumulez, și aveam deja cîteva hard-disk-uri pline ochi. Dar cînd le ai pe un suport extern, parcă nu te ajută – nu-s suficient de disponibile. Așa a apărut necesitatea de a le avea mereu aproape, bine organizate – de-aici obsesia cu ‘sortatul’.

Între timp au început plînsetele RIAA și MPAA că toată lumea fură muzica și filmele. În timp ce RIAA plîngea că vai, o furăm, în Brașov nu puteam să cumpăr nici CD-urile artiștilor pe care îi piratam, și nici nu exista cinematograf care să arate filmele pe care le deplîngea ca furate MPAA. Pur și simplu nu mă impresionau plînsetele lor. N-aveau cum: dacă tot urli că te fur, dă-mi o alternativă. Și cum aș fi putut intra în contact cu artiștii respectivi, cu muzica și filmele lor, dacă nu aș fi piratat? RIAA și MPAA nu au făcut absolut nimic să își vîndă produsul; au făcut și încă fac tot posibilul să împiedice difuzarea produselor celor pe care îi reprezintă.

Așa că colecția mea a crescut cu multe alegeri aleatorii, făcute doar pentru ‘a încerca’. Pentru a vedea cine e un artist bun și cine nu, cine merită și cine nu. Ce îmi dădeau ei la Tv și la radio nu merita. Și am colectat, am sortat, am eliminat.

Pe la începutul anului trecut am reorganizat masiv colecția de muzică. Am aruncat majoritatea rebuturilor și am început să colectez numai muzică în format lossless. Diferența o simți ușor în momentul în care ai niște boxe mai acătării – și eu am, și simt diferența, și vreau calitate superioară. Și am găsit – multă muzică în format FLAC, APE sau similar. Pînă acum o săptămînă jumătate aveam o colecție de invidiat.

Înainte de a încheia acest episod mai sunt două lucruri pe care vreau să pun accent. Primul e că deși aveam o groază de muzică bună mi-era foarte greu să aleg. Non multa, sed multum. Al doilea lucru e că mereu am încercat să respect o regulă: nu pirata artiștii români. Au mai fost niște albume pe care nu am putut să le găsim în comerț, dar totuși, cînd am găsit am cumpărat. Principiul e simplu: cum ar fi putut să crească muzica românească dacă noi, ăștia de-aici, nu am fi votat ‘cu banul’? Plus că un CD românesc e mult mai ieftin decît unul de-afară. Să fim serioși – un CD costă vreo 2-3 beri. Depinde și unde le bei, adevărat.

Nu m-am hotărît peste noapte să o termin cu pirateria. Prin anii ‘90 și la începutul anilor 2000 era chiar un fel de glorie – să faci rost de cît mai multe materiale, să le distribui prietenilor. Însă modul acela de a gîndi e perimat; țin minte că primul dubiu mi-a fost strecurat în minte cînd pe CD-ul lui Bitză (parcă) scria ‘Îți mulțumim că ai cumpărat albumul. Prietenii tăi fac la fel?’.

Însă aveam să o termin cu pirateria într-un cu totul alt domeniu, unde înțelegeam mai bine cum merg lucrurile. Într-un fel, mă simțeam mai implicat; și e foarte posibil ca mulți dintre noi să nu renunțe la piraterie pentru că nu înțeleg de fapt ce efort e pus în spatele produselor pe care le downloadează ‘gratuit’ de pe Internet. În episodul 4 o să vorbim așadar despre software, jocuri și Steam.