Cum e să renunți complet la piraterie [Partea4]

Pe 16 noiembrie 2004 a fost lansat Half Life 2 – și undeva prin ianuarie-februarie 2005 am cumpărat CD-ul cu jocul. Deja începusem să apreciez pachetele cu jocuri și, ca programator, nu îmi trăgea chiar atît de tare de buzunar să cumpăr un joc pe care să-l joc ceva vreme. Half Life 2 însă avea să-mi facă o surpriză.

Pentru că odată instalat, înainte de toate s-a instalat o chestie numită Steam. O chestie absolut enervantă pe care nu o înțelegeam – Half Life 2 avea să devină primul joc single-player care să ceară activare online.

Nu mai țin minte dacă puteam să plătesc în 2005 pe Steam – dar mai tîrziu, prin 2007, cînd am început să găsesc chestii interesante pe-acolo, am putut. Și chiar dacă vreme de doi ani Steam m-a enervat, în 2007 am început să-l găsesc ca interesant. Era MULT mai ușor să găsesc jocurile care mă interesau pe Steam, și după ce am descoperit, mai tîrziu, și portalul GOG.com, colecția mea de jocuri, de data asta cumpărate legitim, a crescut exponențial. Și la niște prețuri decente – dacă un tip vrea să înțeleagă obsesia femeilor cu shopping-ul și reducerile să arunce un ochi pe Steam și GOG în perioada Crăciunului – cînd găsești jocuri AAA la prețuri de una-două beri.

Nu știu cînd am constatat că nu mai am nici un joc piratat. Cred că a fost după o reinstalare, cînd numai ideea de a downloada un joc de pe torenți m-a speriat – da’ dacă are viruși? Și atunci a fost simplu: am instalat clientul de Steam, am cumpărat și am downloadat jocul de unde trebuia.

Dar înainte să nu mai am nici un joc piratat, a fost software-ul. De obicei, devreme prin anii 2000 aveam colecții masive cu soft: Photoshop e un exemplu. De ce instalam eu Photoshop habar nu am, nu i-am dat drumul niciodată. Dar aveam și instalam, cînd aveam Windows ca sistem primar.

Dar multă vreme prin anii 2000 am bootat mai mult în Linux decît în Windows. Poate dintr-un soi de elitism, poate din fanboyism, dar pînă în 2007 nu am avut nevoie de Windows pentru altceva decît pentru jocuri.

Chiar și-așa, în 2004 îmi achiziționasem un disc cu Windows XP. Da, eu, linuxistul, freetardul și alte asemenea îmi achiziționasem un disc cu Windows XP. De ce? Pentru că pe-atunci deja începusem să înțeleg că programatorii sunt plătiți din vînzările de soft. Și mi s-a părut natural, ca și programator, să-mi cumpăr softul folosit. Și cum acasă nu foloseam niciodată Visual Studio (principalul soft piratat de programatori pe vremea aia), mi-a fost foarte ușor să nu mai piratez nimic. Ce anume aș fi piratat? Pentru antivirus aveam avast, gratuit. Total Commander-ul era gratuit pentru utilizare individuală, iar pentru dezarhivare, o vreme am folosit WinRAR, după care 7zip. O vreme am folosit un emulator de imagini de CD – dar la un moment dat am prins o licență lifetime pentru Alcohol 52%. Office? Cine are nevoie de Microsoft Office? Open Office a fost aproape mereu suficient pentru ce nevoi am avut eu.

Așadar nu mi-a fost greu să renunț la pirateria de soft. Cu jocurile a trenat un pic – dar cînd Steam a început să accepte și cardul meu și GOG.com a început să îmi dea acces la jocurile vechi pe care chiar le jucam, totul a mers excelent. La acestea mai adaug și Humble Bundle – Pay what you want for amazing games. Să fim serioși, în condițiile astea trebuie un pic de ipocrizie să piratezi jocuri. Ah, vrei ultimul joc, aparut acum 5 minute? Superb – costă 40-50 de euro. Nu-ți convine? Păi la ce-ți trebuie ultimul joc? Distracția costă.

Nu am simțit nevoia de a pirata vreun joc sau software de prin 2007. Dacă am nevoie de ceva cumpăr. E atît de simplu. E ca la piață: vrei roșii? Plătești pentru roșii. E simplu.

Însă nu același lucru îl pot spune pentru filme și muzică. Vedeți, problema e că vînzătorii de muzică și de film fac un motiv de glorie în a nu-mi lăsa posibilitatea de a le cumpăra conținutul. Dar despre muzică, film și cum m-am despărțit de colecție în episodul final, de mîine.