Despre alegeri politice, un traseu personal

Dacă SUA ar vedea ce se întâmplă în SUA, ambasada SUA în SUA ar fi incredibil de supărată, SUA s-ar mobiliza, ar implica Națiunile Unite într-o rezoluție de pace, și apoi SUA ar trimite trupe în SUA să se calmeze situația. Ar trimite și România câteva plutoane de jandarmi, că de ce nu, suntem oameni buni care ajutăm în situații d-astea. Dar nu am început acest articol pentru a da o glumă altfel destul de subțire ci, mai degrabă, este o reflecție personală asupra propriilor alegeri politice. Un istoric personal, să-i zicem, de relaționare cu ideile politice, și neîntâmplător o să discut foarte mult despre politica din State. Putem să discutăm de ce vorbesc atât de mult despre politica din State, dar într-o altă postare.

La început nu mi-a păsat foarte tare de politica internațională - și înțelegeam prea puțin din politica locală pentru a face alegeri inteligente. Un singur lucru l-am înțeles din născare: că stânga e rea. M-am născut într-un regim politic de stânga care a ucis moral o națiune întreagă - o națiune care încă nu-și revine după delirul comunist. Stânga politică a fost multă vreme, pentru mine, echivalentul compromisului inacceptabil. De când am avut o minimă înțelegere legată de politică, am ales orice altceva decât stânga. Am urât comunismul pentru felul în care a transformat România într-o națiune a hoților, a furtului, a corupției și pentru felul în care a îngropat tot ce înseamnă libertate personală - libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libera inițiativă economică, libertatea de mișcare.

Pentru mine eticheta „comunism” înseamnă fix ce am spus mai sus - o îngrădire a fiecărei libertăți personale, o concluzie naturală a politicilor de stânga. Multă vreme, această preferință politică a luat o formă destul de simplă: am ales mereu partide și oameni de centru-dreapta, practic, PNL și oamenii pe care i-a propus PNL. Nu e un secret; oricine a urmărit blogul ăsta de pe la-nceputuri știe lucrul ăsta despre mine.

Nu mi-a păsat foarte tare de politica internațională. Nu înțelegeam mare lucru: Rusia e rea, America e mai ok, dar nu îmi păsa mai departe de atât. 11 septembrie a picat bizar pentru mine - vreme de-o zi (înainte să înțeleg implicațiile) am stat să fac glume pe tema a ce s-a întâmplat în SUA, obișnuit să ironizez cam tot ce făceau republicanii. Neînțelegând foarte bine ce se întâmplă, adoptam niște idei inconsecvente care îmi sunau bine. Bush, Clinton, Bush din nou, mi se păreau toți făcuți după același calapod. Mai târziu, după „Bowling for Columbine” și, mai târziu, „An inconvenient truth”, eram clar în tabăra care făcea glume cu „maimuța de Bush” și care adopta stilul de gândire al democraților din SUA.

Bush, Obama și feministele

Democrații din SUA de la 2004 sunt, însă, o altă mâncare de pește decât cei din 2020, așa că poate ar trebui să vorbesc un pic despre asta. America, cca 2004, era o țară cu două partide de dreapta - G.W. Bush (pe care mulți încă îl consideră idiot sadea, dar care probabil e mult peste cei care îl critică din punct de vedere intelectual) era chiar un pic mai de stânga decât amândouă partide. Cam prin 2004-2006 începe o radicalizare subită (cel puțin în ochii mei) a democraților și, după ce le urmăresc un pic traiectoria, urmând inerția ideii „Bush e un idiot” care era incredibil de populară pe-atunci pe internet, ajung într-o zonă destul de incomfortabilă. În 2008, uitându-mă din ce în ce mai atent la ce se întâmplă în SUA, îmi dau seama că Obama e un individ nociv și încep să descopăr neoconservatorismul.

Încă de la preluarea conducerii, George W. Bush a fost un individ pus de întreaga comunitate internațională sub semnul întrebării. După niște alegeri câștigate în mod dubios în Florida (Al Gore, contracandidatul lui, plânge despre asta în filmul lui despre salvatul planetei din 2006), Bush e întâmpinat la Casa Albă cu ouă aruncate în limuzină. 11 septembrie 2001 îl prinde citind o carte de copii de clasa a II-a (parcă), și cumva inacțiunea lui în primele minute e intepretată ca infantilism, prin asociere. Mai târziu, orice persoană care e anti-război e anti-Bush - și eu eram anti-război. Bush rămâne considerat în continuare un idiot, dar nu doar rămâne singurul președinte american care chiar a sprijinit România, dar o analiză mai serioasă a politicilor lui Bush o să dea niște rezultate surpriză. Nu vreau însă să intru în detaliu despre Bush acum.

2008 m-a prins, așadar, în tabăra democrată. Obama mi se părea interesant, valid, inteligent. Aveam, însă, o înțelegere foarte superficială a politicilor lui. Și asta pentru că abia începeam să îmi definesc o poziție politică cât de cât coerentă. Și prima mea poziție coerentă a fost anti-feminism - și pentru asta trebuie să mulțumesc blogurilor feministe, gen „Blogul Medusei”.

Tudorina (autoarea blogului Medusei) este prima persoană din zona bloguri/social media care mi-a amintit de un activist de partid comunist. De la Tudorina am învățat despre primitivismul comunicațional al feminismului modern - ea a fost pentru mine introducerea în ce înseamnă importul unei idei nemestecate, refuzul dialogului, liste negre (încă sunt pe listele negre ale comunităților feministe „vechi” din România, singurul motiv pentru care nu mai sunt blocat pe Facebook de feministe e că mi-am șters contul). În timp ce Tudorina vitupera cu spume la gură patriarhatul, am învățat că e o diferență majoră între feminism și egalitatea de gen sau, cum s-ar zice, normalitate. Feminismul pe care îl importă Tudorina&co nu este despre egalitatea de gen decât ca slogan; feminismul care ajunge în România de prin 2006 încolo este despre ridicarea femeii pe un piedestal al suferinței și inabilității. Feminismul importat de feministele de atunci (și acum) șterge mare parte din realitatea românească pe care o folosește selectiv pentru a demonstra teze luate pe nemestecate din State. Feminismul activist nu e despre „enabling”, nu este despre împuternicirea femeilor, ci despre faultarea „patriarhatului”. E Harrison Bergeron.

La Tudorina am auzit pentru prima oară faza cu „ești bărbat alb straight deci opinia ta este irelevantă”. Distracția nu e în ce a rămas pe blogul medusei, ci ce nu a rămas, că despre asta e vorba în zona aia culturală: despre decuparea realității în așa fel încât să corespundă. Ce nu ne convine e eliminat. Din punctul meu de vedere un „comunism” al ideilor, un totalitarism care nu a dispărut cu timpul. Așadar, prima idee politică pe care mi-am închegat-o a fost anti-feminismul. Campania din 2008 a lui Obama m-a făcut să înțeleg un pic mai bine că democrații din SUA alunecă puternic spre stânga. În 2008 cred că începe transformarea mea politică și asumarea conservatorismului - deși abia în 2009 încep să vorbesc despre lucrurile astea.

Majoritatea publicului românesc încă nu realizează cât de totalitară a fost comunicarea campaniei lui Obama, și cât de puternic a fost linșajul mediatic al oricăror opinii ce nu corespundeau. Obama și campania lui sunt cei care au creat tiparul pentru ceea ce vedem astăzi. Cu un individ carismatic ca port-drapel, democrații s-au aruncat cu vitejie înspre stânga politică, preluînd din ideile stângii extreme care circulau deja pe internet, pe nou-născuta media-socială. Obama venea în fruntea unui val care cerea sânge. Odată cu venirea lui Obama s-au instaurat ideile „corecte” la conducere.

Lucrul ăsta se vede în cam toate aspectele culturale, în degradarea discursului public. Dacă e să vorbim despre un „inconvenient truth” trebuie să vorbim despre degradarea conversației publice care nu a început cu Donald Trump, ci care a fost pornită de prin 2005-2006 de stânga americană care a pus mâna pe partidul democrat. Și e un pic amuzant să vezi etalat ca un campion al drepturilor minorităților partidul Ku Klux Klan. Pentru că ah, da. Știți imaginea aia de hillbilly bătut în cap, cu idei bolnăvicios de conservatoare? Imaginea aia era asociată cu democrații. Chiar mă uitam amuzat zilele trecute la Live or Let Die în care apare un stereotip de-ăsta sudist care este nu republican, cum ar fi în 2020, ci democrat.

Am stat să mă gândesc ce s-a întâmplat cu democrații, și mi-am dat seama ceva mai târziu. Odată cu dispariția pericolului ideologic al comunismului sovietic, stânga a redevenit frecventabilă și în alte cercuri decât petrecerile cu șampanie și caviar din orașele mari americane. Odată cu dispariția Uniunii Sovietice a devenit ok să se uite în ograda proprie și să vadă că niște lucruri nu sunt prea grozave. Să-i zicem, comunismul democrat modern este răzbunarea Rusiei pentru înfrângerea suferită în războiul rece.

În fine, din 2009 încolo am fost un frecvent critic al lui Obama și al fanilor lui spălați un pic pe creier. Că e o diferență între discursul public al lui Obama (impecabil) și acțiune. Că Obama, felicitat încă de la alegerea ca președinte cu premiul Nobel pentru pace, a celebrat primirea acelui premiu cu câteva războaie pornite din nimic și prelungirea unor conflicte militare într-un mod cel puțin neinspirat.

În perioada Obama am stat mult mai mult timp în zona de dreapta a discursului public. Pentru că nu eram dispus să renunț la libertatea în gândire.

Epoca social-media

Multă lume tot nu înțelege de ce Obama a fost nociv. Lumea încă aude doar discursul Hope-and-change, dar nu analizează obiectiv diferența între discurs și fapte. Că nu e ca și cum în 2016, după un rai Obamian, s-au inventat problemele rasiale în SUA. Sub Obama s-au acutizat o groază de probleme sociale, lucru uitat complet în momentul în care se discută despre Trump. Trump nu a apărut din neant.

Sub Obama, discursul de dreapta moderat a început să fie acoperit de variante extreme, mai virulente. Fiecare problemă politică a devenit o chestiune de viață și de moarte. A dispărut complet dialogul între stânga și dreapta. Știu asta pentru că și eu am călărit, fără să-mi dau seama, discursul extrem de dreapta. Mi-a venit natural, ca singură formă de opoziție la „normalitatea de stânga”. Sub Obama ceea ce cunoaștem ca „mainstream media” a început să fie dominat de un discurs de stânga care foarte des atinge zone extreme.

Da, discursul de stânga extrem a devenit normalitate. Antifa renaște în epoca Obama - inamicul e discursul „de dreapta” (Rose City Antifa e pornit din 2007, Torch Antifa Network apare în 2013). Conservatorismul este clasificat ca o extremă a gândirii. Absolut orice idee neconvenabilă este clasificată ca „fascistă”. În 2014 simțeam nevoia să explic ce este fascismul având însă în minte discursul de stânga importat pentru o perioadă scurtă de Ponta (care va fi curând înlocuit de Dragnea, un individ mult prea pragmatic să pună botul la ideologie). În fine, sub Obama discursul de stânga devine normalitate virulentă. Cine nu e de acord cu Obama este condamnabil în ochiul public.

E momentul în care presa „mainstream” devine aservită ideologic mai tare ca niciodată. E momentul în care New York Times devine Pravda de New York, când CNN-ul devine site de clickbait și dezinformare. Și singurul loc unde se discută lucrurile astea sunt cercurile de dreapta care sunt permanent hărțuite în social media. Natural, am gravitat în direcția asta.

Vorbim despre o perioadă destul de ciudată, în care chiar și un hobby semi-inocent precum jocurile video devine politizat. Acum ne-am cam obișnuit ca fiecare lansare de jocuri să fie despre cât de insensibile sunt unele jocuri la anumite categorii sociale, dar în 2012 genul ăsta de discuție era neobișnuit și chiar putea să fie luat în serios, mai ales dacă era bine argumentat.

Dar stânga a banalizat problemele astea - pentru fiecare aspect pe care stânga moderată ar vrea să le abordeze există o variantă extremă care a luat prim-planul și a devenit „normalitatea”. Sexism? #metoo este răspunsul extremist devenit normalitate. Rasism? Black Lives Matter. Și așa mai departe. Lumea uită că există abordări mai puțin agresive pentru problemele sociale pe care vrea să le discute stânga. Dar sub Obama s-a dezvoltat cultura îndreptățirii, a „entitlement-ului” stângii în care este ok să nu mai ai un dialog cu „cealaltă tabără”. Și în momentul în care „free speech” a fost catalogat „hate speech”, a devenit „hate speech”.

Este ceva ce văzusem încă de la contactul meu cu feminismul de import, refuzul dialogului - dar în anii lui Obama cultura refuzului dialogului a devenit cultură dominantă.

Victimă colaterală a fost și discursul de dreapta moderat pe care se sprijinea și discursul de dreapta extrem. Odată lipsit de fundamentul moderat, dreapta extremă a luat-o pe calea lui Trump.

La finalul domniei lui Obama am sesizat acest dezechilibru. E perioada în care începusem ICR Podcast, în care scriam mai puțin pe blog și cumva intram în contact cu noi idei. Cam tot ce știam și susțineam aluneca în extremă, și am avut nevoie de pauze repetate pentru a mă recalibra. A fost incredibil de dificil să o fac pentru că practic tot discursul public a devenit reactiv - totul se discută în funcție de „uite cât de infinit mai răi sunt ceilalți”. Nici acum nu pot spune că am regăsit un echilibru perfect, dar încerc.

Discursul moderat a murit sub Obama. Fiecare discuție terminată cu „ești mascul alb cis” a mai dat un vot extremismului promovat de Trump. Fiecare ușă închisă în nas de o feministă jignită, la fel. Gamergate a radicalizat fiecare om căruia îi plăcea să joace jocuri video fără să-i pese de fabulațiile sexiste ale unor ideologi înfometați de atenție. Dispariția discursului moderat a dus la lipsa dialogului în societate. Alegerile din 2016 au fost un spectacol grotesc. Mi-am dorit să câștige Hillary Clinton în același fel în care am mers să votez Iliescu în turul doi în ‘99. Cu scârbă. Nu a câștigat, și într-un fel m-am simțit răzbunat, deși înțelegeam suficient de bine de ce Trump va fi mult mai nociv decât a fost vreodată Obama.

Ce s-a schimbat la mine?

În 2015 am început să iau în considerare foarte serios posibilitatea de a crea Podcastul de istorie. L-am lansat în 2017, dar până atunci m-am pregătit pentru el destul de serios. Și dacă e un lucru pe care l-am învățat, acela a fost dialogul ideilor.

E greu să citești istorie dacă vii cu niște idei preconcepute. Pierzi niște amănunte interesante. De exemplu, genocidul lui Cezar este un aspect foarte străin discuțiilor pe care le avem în legătură cu cel care a demolat Republica Romană. De fapt, Cezar e un personaj foarte potrivit pentru ce discutăm aici: omul a reformat republica romană fără intenția de a o demola - a reformat-o în felul în care o reformase 40 de ani înainte Cornelius Sulla, poate chiar mai dibaci.

Cine e vinovat de căderea republicii romane? La o citire superficială, dai vina fie pe Cezar, fie pe Octavian - dar dacă te uiți suficient de mult în spate vezi acolo un conflict între Marius și Sulla, și te uiți și mai mult în spate și îi vezi pe frați Gracchus, cei de la care a pornit, real, cercul violenței ca soluție politică. E o discuție care se întinde pe mai bine de 100 de ani și, dacă ne uităm și mai tare în spate, probabil vedem germenii acestei situații în alte părți, poate în democrația ateniană.

În momentul în care vezi scara la care se întâmplă schimbările majore în societate te mai relaxezi în legătură cu propriile credințe și principii. Așa că dacă e ceva ce s-a schimbat la mine în ultimii cinci ani e dorința de a avea un dialog al ideilor fără să ne băgăm furculița în ochi. Să pot să stau la masă cu un marxist și să avem o discuție decentă pe probleme punctuale, nu pe ideologii. Să fiu mai relaxat la ideea că alții, în lume, gândesc altfel decât mine.

E un lucru care merge contra societății actuale. Și azi de dimineață m-a lovit o revelație, în legătură cu de ce se întâmplă lucrurile astea.

Cum vedeți mai sus, am discutat despre cum Obama a fost nociv politicii lor, dar și politicii internaționale în general. Dar motivul nu e pentru că Obama și-ar fi dorit neapărat ca sub el negrii din Statele Unite să aibă mai mult de suferit (așa cum s-a întâmplat), ci cu totul altul. Oamenii au intrat mult mai repede și mult mai ușor în dispute ideologice - foarte des fără niciun fel de pregătire ideologică serioasă și echilibrată. Oamenii care urlă de marxism habar nu au ce critică, la fel ca șleahta care urlă la fasciști. Nimeni nu știe pe cine și de ce e supărat. De ce? Pentru că mai nu există nicio cale de intrare în lumea ideilor politice altfel decât prin extremele ideologice - prin activismul turbat al extremiștilor. Cei care deja erau implicați politic au alunecat în extreme, dar încă mai păstrează o oarecare doză de echilibru. Cei care nu erau preocupați de politică, dar au început să o facă în era Facebook? Singura lor cale de intrare e activismul, deci extremismul, și ura față de ceilalți. Singura ideologie reală în care se educă lumea acum este „extremismul ideologic de direcția cealaltă”, oricare ar fi problema discutată.

Căutarea echilibrului cere, în această situație, detașarea completă de „spațiul public” reprezentat de social media. E o treabă pe care am învățat-o ca un om fără o pregătire în istoria ideilor politice, care a îmbrățișat într-o formă sau alta un extremism ideologic „de direcția cealaltă” și l-a practicat aproape o decadă.

Ok, dar scriu asta azi pentru că Trump a preferat să predea instituțiile statului american în mâinile unor insurecționiști. Explicația a „de ce” există acolo. Lucrurile merg în extrema naturală.

Eisenhower

Biden o să aibă o treabă foarte dificilă. Trebuie să cauterizeze răni rapid, trebuie să împace pe toată lumea și, în același timp, să pună căpăstru elitei științifico-tehnologice care l-a adus la conducerea țării. Pentru că de fapt despre asta vorbim aici.

Și nu suntem primii care vorbim despre asta acum. Cunoaștem expresia complexul militar-industrial, spusă prima oară de Dwight D. Eisenhower în discursul lui la terminarea mandatului în 1961. Ceea ce se uită foarte des (mulțumesc, Radu) este că în același discurs Eisenhower trage un semnal de alarmă în legătură cu creșterea unei elite științifico-tehnologice coruptă de (atunci) finanțarea statului. În caz că cineva are dubii, vorbește despre elita Silicon Valley:

The prospect of domination of the nation’s scholars by Federal employment, project allocation, and the power of money is ever present and is gravely to be regarded.

Yet in holding scientific discovery in respect, as we should, we must also be alert to the equal and opposite danger that public policy could itself become the captive of a scientific-technological elite.

Da, vorbește despre Silicon Valley și de elita științifică-tehnologică ca despre niște funcționari la stat pentru că cu banii statului american s-a făcut Silicon Valley. Și am ajuns în punctul în care politicile publice au devenit captive elitei respective. Trump e un animal social-media, nimeni nu l-ar fi luat în seamă fără platforma lui Jack Dorsey.

Niște nebuni iau cu asalt Capitoliul

Nici în plin război rece nu și-au imaginat americanii că Capitoliul va fi luat cu asalt și, cu complicitatea poliției, insurecționiști care vor deturnarea alegerilor vor alunga senatorii din clădire. Sigur, aruncată în aer clădirea Capitoliului? Asaltată de trupe inamice? Sigur. Luată cu japca de niște indivizi chemați de președintele în funcție care dorește să oprească mecanismele democratice ce îl îndepărtează de la putere după niște aleger? Dar unde te crezi, bă, în România?

Suntem neobișnuiți cu genul acesta de insurecții deși în urmă cu 80-90 de ani nu erau ceva ieșit din comun în Europa. De fapt, în istoria mult mai recentă lumea se pregătea mult mai serios pentru astfel de eventualități. Britanicii au ținut multă vreme alerta ridicată până au încheiat o pace dubioasă cu teroriștii irlandezi, din când în când mai auzim de Țara Bască deși habar n-avem ce se întâmplă pe-acolo - și de curând am auzit de independența Catalunyei care e iarăși o treabă dubioasă. Peste gârlă de noi, sârbii s-au bătut cu arma în mână cu popoarele mai mici din Iugoslavia și au pierdut. Noi jucăm la pitici - în ultima vreme avem doar un atentat cu bombă în Ținutul Secuiesc, dejucat.

Ciudățenia nu e faptul că niște nebuni iau Capitoliul cu asalt, ci faptul că nu s-a întâmplat mai repede, mai ales cu atâtea platforme de acutizare a diferendelor sociale.

Am făcut mai sus un istoric personal, poate inconsecvent. Îmi dau seama că implicarea mea în politică s-a făcut venind din extreme, ca răspuns la extreme și a călărit pe valul extremelor până în momentul în care mi s-a părut insuportabil de ridicol să mă bat cu niște oameni doar pentru că vor să pună rampe de acces pentru persoanele cu handicap dintr-o pornire socialistă.

Chiar dacă stânga a început cu discursul și comportamentul extrem, pot să fiu generos și să le răspund cu mai puține gânduri extreme. Sau să încerc.

Și vreau să mai zic un lucru în acest lung text de aproape 3500 de cuvinte. Că dacă vrem o dreaptă mai sănătoasă, dacă vrem calmarea extremei drepte, avem nevoie să temperăm stânga care de vreo 15 ani turbează pe canalele publice. Pentru că unele diferende nu pot fi rezolvate altfel decât cu arma în mână, și americanii se arată deja dispuși să aibă genul ăsta de dialog.

Și după cum ne-a arătat istoria desfășurată sub ochii noștri azi noapte, nu vrem asta.