Alexandru Lamba - Singurătatea singularității (Herg Benet, 2018)

„Singurătatea singularității” vrea să fie un fel de „Cronici marțiene” care relatează prin povestiri scurte soarta unui Pământ în criză care antagonizează o inteligență artificială, trece printr-un Mare Cataclism și o parte din oameni scapă în cosmos, o parte sub pământ. Textul este digerabil, dar ratează mai toate obiectivele propunându-și un scop prea larg (printre altele).

Mă știți că nu mă împac foarte bine cu SF-ul românesc (dar cu cine mă împac? eh). Am criticat suficient de mult SF românesc cât să încerc să-l ocolesc pentru câțiva ani, însă anul trecut la Bookfest (cred) nu am rezistat și am luat două volume ale consăteanului meu Alexandru Lamba. Am avut ocazia să ne cunoaștem și îl apreciez, e un om cu o cultură solidă și cu o viziune deosebită asupra literaturii SF - e și foarte implicat în fenomen într-un fel în care puțini o fac, cu pasiune și dedicație. „Singurătatea singularității” nu e nici măcar prima carte de-a lui despre care vorbesc, am scris despre „Sub steaua infraroșie” acum ceva vreme.

SS este o colecție de povestiri SF care au o legătură destul de clară. Dacă prima povestire e de sine stătătoare, explicația evenimentelor din ea are loc în a doua povestire (și e un fragment care e ușor de ratat dacă obișnuiți să săriți paragrafe din când în când), și după aceea misterul e rezolvat - povestirile sunt cu adevărat legate și singura problemă e să înțelegi ordinea, cronologia lor. Lucrul acesta se întâmplă pentru a doua parte a cărții, intitulată chiar „Singurătatea singularității”, un titlu care ar dori să evoce ceva ce nu a mai fost cuprins în povestirile incluse.

A doua jumătate a cărții este un pic detașată de prima. După o povestire nelegată de restul decât prin faptul că se desfășoară în același univers, urmează cea mai bună parte a cărții: trei povestiri, culese sub numele „Vid fandango”, în care Alex chiar are un personaj bun, un emigrant stelar care începe din poziția de lucrător de elită, obligat apoi să înceapă de la munca de jos pentru a ajunge un bișnițar aventurier, un fel de Han Solo. Această parte a volumului iartă cumva mai multe din păcatele pe care le-a acumulat cartea, iar povestirea de final vorbește despre un cu totul alt filon de idei, revenind la ideea marelui cataclism și discutând posibilitatea supraviețuirii sub pământ.

Cum ziceam, seamănă ca intenție cu Cronici Marțiene a lui Bradbury: o mare poveste care să înglobeze mai multe sub-povestiri mai mici. Diferența este că Alexandru Lamba nu reușește să își stabilească o poveste-cadru foarte clară pe care să o urmeze; nu schimbă doar punctele de vedere, ci și scara la care se desfășoară lucrurile. Nu există un început și un sfârșit bine definit. Sunt niște povestiri legate, dar cam atât - niște povestiri din același univers.

Prima jumătate a cărții nu m-a convins. După o povestire destul de încurcată, dar cu un final bun, urmează niște povestiri pe care nu am putut să le gust foarte bine; ceva în felul în care autorul construiește povestea largă e neconvingător. A trebuit să mă lupt un pic cu textul, să fac niște conexiuni în paginile anterioare, și cumva devine obositor ca fiecare detaliu adăugat să-ți clarifice ceva ce s-a întâmplat acum două sau zece sau treizeci de pagini. Știu cât de restrictiv e spațiul pe care ți-l dă o povestire scurtă, dar cred că putea să-și planifice un pic mai bine momentele pe care să le includă, și ordinea lor. Există elementul surprizei, dar dacă în cazul soluționării enigmei centrale a primei povestiri treaba asta funcționează, nu mai funcționează pentru restul povestirilor.

Însă cartea e salvată de schimbarea de ton din „Vid fandango”, un rând de aventuri mult mai bine închegate. Din păcate, spațiul scurt iarăși limitează autorul, care pare că grăbește lucrurile. Aventurile lui Paul sunt mult prea scurte, lucrurile se întâmplă mult prea repede, nu avem o punere în scenă decentă pentru ceea ce se va întâmpla. Schimbarea completă de ton, de abordare, de context și chiar de univers fac acest ciclu de trei povestiri o reușită, dar subminează toată construcția anterioară. „Vid fandango” este echivalentul bananei fixată cu bandă izolieră de perete: în funcție de context ar putea să fie o mare reușită, dar e o banană, fixată pe un perete alb și lipsit de foarte multă personalitate, din păcate. S-ar putea să fie gustoasă, dar…

sursa

sursa

„Singurătatea singularității” are toate ingredientele pentru a fi un succes, din păcate nu în cantitățile corecte, și uneori simt că mixul e făcut în ordinea greșită. Există foarte mult potențial, dar, odată cu publicarea, cât e în carte atâta e, potențialul e inutil; în mâinile unui editor bun, SS ar fi fost spartă în două și Vid fandango ar fi fost cartea de care v-aș fi scris super-încântat. Așa, lucrurile sunt cum sunt.

Avem un pic de știință, prezentată dintr-un punct de vedere accesibil - uneori încercarea lui Alex de a face lucrurile mai accesibile devine enervantă, pentru că seamănă un pic cu cyberpunk-ul făcut de oameni care habar nu au cum funcționează tehnologia. Alex însă știe cum funcționează tehnologia, dar stâlcește intenționat înțelegerea pe care o are pentru a o face mai accesibilă, și asta e o mare problemă. Cred că asta ar schimba complet fața peretelui alb de care vorbeam mai sus - asta și o mai clară cronologie și o mai bună fixare a legăturii dintre povestirile din ciclul al doilea. Este posibil ca Alexandru să fie influențat de neînțelegerea publicului țintă, sau alegerea unui public țintă care nu gustă genul pe care Alexandru vrea să-l scrie. Nu știu, nu pot să speculez mai departe de atât.

Autorul mai abordează câteva teme care de obicei sunt tabu în scrierile românești de SF - vorbesc în special despre sexualitate (nu pornografie, nu erotism). Mi se pare o abordare ezitantă, un pic cam conservatoare (ceea ce nu e neapărat rău) dar lipsa de îndrăzneală strică toată intenția. E locul unde suferă cel mai tare Vid Fandango, și chiar dacă povestirea de încheiere mai abordează o dată subiectul, e prea puțin, prea târziu. Oportunitate ratată. Cum ziceam, toate ingredientele sunt acolo, cantitățile însă…

Pe scurt: ar fi ajutat un editor (și un corector, energia cinematică mi s-a părut cea mai amuzantă eroare).

Ok, până la urmă singura notă care contează este „e de cumpărat sau nu?”. Alte voci zic că da, dar sunt oameni care se entuziasmează la niște chestii mult mai slabe decât trebuie. Cred că răspunsul depinde de răspunsul la întrebarea: dacă ai gusturi similare cu mine (Dorin Lazăr), te-ai mulțumi cu trei povestiri din doisprezece (cu potențial și în celelalte)? Că dacă da, atunci dă-i bătaie, mecena al artelor frumoase!