Alexandru Lamba – Sub steaua infraroșie

Romanul de debut al lui Alexandru Lamba este un hard SF ciudat și interesant, dar care își ratează complet cam toate obiectivele. Să începem însă cu lucrurile bune.

Povestea e spusă din perspectiva eroului principal, Erig, un actor de teatru capabil să comunice telepatic cu persoana pe care o iubește – și Pământul investește într-un proiect de cel puțin 400 de ani (200 dus, 200 întors) care se centrează în jurul acestei abilități a lui de a comunica. Ținta e un sistem solar care pare a fi gazda unei civilizații de rangul doi – o civilizație care ocupă complet un sistem solar și folosește complet energia generată de soarele sistemului.

Romanul nu e lung și se citește rapid – e scris cu un limbaj simplu, ușor de înțeles. Acolo unde alți critici au considerat-o neadecvare mie mi s-a părut foarte ok – de ce nu ai folosi cuvinte precum bobârnac într-un hard SF? Din contră, mi se pare că nivelul de exprimare e cel potrivit, și asta îl face un roman frecventabil. Nu are o comunicare greoaie.

Unul din punctele tari ale romanului este și evoluția filonului romantic dinspre idealist în pragmatic și apoi cinic. Cred că filonul romantic nu poate fi judecat decât la final, și e o carte care își merită o recitire tocmai pentru a vedea întreaga poveste prin lupa cunoașterii poveștii complete.

Însă romanul lui Alex dorește să fie un roman hard SF, și acolo prinde câteva idei foarte faine. În primul rând, elipsoidul Dyson, de la cap la coadă. O idee foarte faină, chiar dacă aud că nu ar fi originală. Construcția elipsoidului e interesantă, și ideile legate de călătoria spațială mi se par și ele interesante – ar putea fi baza unui univers interesant.

Din păcate, deși plin de idei generoase, execuția scârțâie puternic. Povestea e spusă din perspectiva eroului care comunică cu cititorii – și această rupere a celui de-al patrulea zid e deranjantă pe alocuri. Momentul în care schimbă perspectiva e iarăși deranjant – după ce câteva zeci de pagini bune se vorbește din perspectiva lui Erig, din nimic apare un capitol întreg din perspectiva lui Emily. Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că a schimbat perspectiva pentru că tonul a rămas neschimbat, și conținutul nu e suficient de clar încât să-ți dai seama decât târziu în capitol.

Și dacă e să reproșez ceva e tocmai lipsa de claritate. Da, romanul se citește ușor, dar lipsa de concentrare a autorului duce la neclaritate și confuzii precum „ah, capitolul ăsta era din perspectiva tipei?”. Are exprimări care rup al patrulea zid în mod dizgrațios, cu inserții gen: „până în momentul în care… Dar să nu anticipez”.

Și să zicem că asta ar fi ok dacă măcar fizica ar fi fost corectă. Dar nu e, și aș putea scrie o postare întreagă numai despre problemele de fizică din cartea lui. În mod deosebit atrag atenția că dacă pentru a frâna dai drumul la ceva balast, în niciun caz nu îl împingi în spate, ci în față, și balastul care va continua să meargă la viteze din zona relativistă nu va ajunge la destinație mai târziu decât tine care frânezi. Și în niciun caz nu te vei întâlni cu acei bolovani când tu faci cale întoarsă la viteze din zona relativistă.

De la „panta arccotangentei” la discuția prelungită în jurul descrierii elipsoidului Dyson, la infodump-ul necesar pentru a îl introduce, senzația mea a fost că autorul nu a reușit să explice foarte bine ceea ce dorea să explice și și-a pierdut capul în detalii irelevante explicate cum nu se poate mai nepotrivit, chiar și acolo unde tehnic era corectă explicația.

Acțiunea romanului nu stă nici ea prea bine în picioare – avem oameni care se iau la bătaie după ce au stat un an aproape nemișcați în niște cuve cu lichid. Avem cineva care se sinucide cine-știe-de-ce, și oameni care se iau la bătaie din niște motive care îmi scapă. Conflictele interioare ale personajului principal sunt la fel de confuze și nejustificate ca cele exterioare.

Romanul nu e dezastruos, sunt câteva idei bune acolo și nu l-aș pune nici la categoria „de evitat”. Scârțâie din foarte multe colțuri – dar măcar se citește repede și ușor. E un roman căruia i-ar fi prins bine un editor mai implicat: nu pot să pun exclusiv pe umerii unui debutant lipsa de concentrare a romanului și incapacitatea de a sesiza locurile unde discursul abandonează sau îndepărtează cititorul.

substeaua


Comments

Alexandru Lamba – Sub steaua infraroșie — 3 Comments

  1. Mulțumesc mult pentru cronică!
    Ne edatoria autorului să-și apere textul, dimpotrivă, e de evitat, dar mă simt nevoit să scriu un scurt comentariu:
    1. Nu există niciun capitol din perspectiva Emily-ei, toată povestea e din perspectiva lui Erig. De unde ideea că s-ar poesti din perspectiva ei?
    2. În cazul meteoriților, las textul să se apere singur: „Îi scuipa spre spate, căci altfel, deși ar fi pierdut și mai multă viteză prin legea conservării impulsului, șocurile ar fi fost atât de brutale, încât ar fi amenințat convertoarele materie-energie. Însă viteza pe direcția noastră de deplasare era oricum foarte mare, iar ei căpătau traiectorii care formau cu a noastră unghiuri mici.”

    • Cum ți-am povestit și în cafenea, o să revin asupra fragmentului care mi s-a părut că nu are sens din perspectiva lui Erig, si îmi accept eroarea. Însă despre ce se întâmplă cu bolovanii am dubii majore

  2. Da, cum spuneam și eu în cafenea, problerma neclarității e la autor, ție ți-am putut spune că nu e așa, altui cititor care nu va scrie pe blog n-am să am cum să-i explic, deci problema e a mea. Bolovanii în schimb, cum nu există încă ceva care să convertească energie cinetică în materie, viteza lor inițială nu este o chestie care să poată fi verificată cu constrângerile fizicii mecanice. Nu e ca și când ai trage ghiulele cu tunul, nu am explicat mecanismele prin care ei erau generați (pentru că nu există așa ceva și pentru că n-ar fi fost relevant). Problema în sine însă am abordat-o, explicația pentru viteza lor mai mică e dată.

Comentariul tău