Amintiri cu meciuri de fotbal

Într-o vreme îmi plăcea foarte mult să mă uit la meciurile Stelei. Nu mă mai pasionează sportul ăsta (urmăresc doar rezultatele lui Manchester United, dar rar de tot mă uit la meciuri), și de aceea toate amintirile cu meciurile Stelei s-au dizolvat cumva și s-au contopit cu multe alte lucruri în memoria afectivă.

Îmi amintesc, de exemplu, meciurile la care ne uitam cînd lucram la set-top box-uri și stăteam pînă seara tîrziu să vedem meciurile din Liga Campionilor la care participa. Nu mai țin minte foarte multe; mai țin minte cum stăteam încordați cu toții în biroul măricel în care proiectasem mare pe perete meciul; țin minte cum se sacada și cum mă făceam că nu văd că se sacadează pentru că asta însemna că Adriana iar trebuie să perie engine-ul ăla scris cu gStreamer.

Și mai țin minte cum se terminau parcursurile Stelei in Liga Campionilor sau cupele Europene în general. De fiecare dată luam bătaie pe nedrept. Erau fie niște nemți, fie niște italieni, niște panarici în orice caz. Nu era un Manchester United (doar Vasluiul a avut onoarea) ci era un Bromurică FC din Anglia, ceva bizar.

Să zicem că noi luam bătaie cu 2-0 la ei acasă, și îi aduceam la noi. Ne chinuiam, ne doream mai mult victoria, transpiram, urlam. Făceam 3-0, și eram în rai. După care, prin minutul 70, primeam boaba de 3-1. Cădeam secerați la pămînt: era incorect, ăia nu jucau nimic, stăteau doar în defensivă, doar unul a ieșit, a tras un șut și portarul nostru a sărit ca broscanul pe lîngă ea.

Niciodată nu era vina noastră: era vina lor, noi făcuserăm jocul frumos, spectaculos, pase, chestii, totul era perfect. Da’ ăia ne-au strecurat boaba. Și gata. Se termina totul acolo. Ai noștri presau, urlau, dădeau bară după bară, cornere la greu, nimic! Și atunci mușcam din pumn de nervi, și urlam: „meritam să ne calificăm! De ce nu ne calificăm? Merităm mai mult victoria!!!”.

Și chiar dacă făceam cel mai frumos meci din lume, regulile reci veneau și spuneau: la 3-3, ei au dat un gol în deplasare, deci se califică. Plecam capul, înjuram printre dinți, dar asta e regula. Nu te poți aștepta să vină la tine echipa adversă și să-ți zică: Mă, voi ați jucat mult mai frumos ca noi. Spectaculos, un fotbal pozitiv, sublim, sunteți cea mai frumoasă echipă de pe lume. Mereți voi mai departe.

Nu, nu a venit nimeni să facă asta. Alea sunt regulile, implacabile, chiar dacă implicațiile sunt triste. Chiar dacă noi avem opt milioane de fani, iar ei doar zece mii. Chiar dacă avem istoria, dreptatea, tot de partea noastră.

Așa e și cu referendumul ăsta. Acum vrem să se ducă Steaua mai departe. Să dispară Băsescu din peisaj. Și chiar dacă Băsescu a jucat urît, a faultat, a făcut henț, i-a rupt picioarele portarului, din păcate astea sunt regulile jocului. În democrație nu se fluieră decît la scor. Și scorul e că nu s-a făcut cvorum.

Degeaba învrăjbiți moldovenii și oltenii contra ungurilor. Degeaba vreți să le omorîți galeria în bătaie. S-a jucat la USL acasă, în fieful lor, cu regulile lor, atît cît au putut să le schimbe. S-a jucat și s-a pierdut, chiar dacă golul pe care l-a dat Băsescu a fost o plăcintă de-aia urîtă care s-a scurs prin mocirlă pînă a trecut regulamentar de linia porții. Pînă la urmă, nu contează frumusețea. Nu contează toți micii dați gratis, toată mita împrăștiată în Teleorman, Olt sau în toată Moldova. Nu contează că ați fost aproape. Măcar de data asta, respectați regulile jocului…

Și, vorba lui Vali Petcu: „Români, nici azi nu ați câștigat la loto. LA MUNCĂ!