Amintiri de profesorat

A trecut ceva vreme şi acum cred că pot să povestesc liniştit despre cîteva lucruri care s-au întîmplat pe-atunci. E vorba de perioada în care am fost invitat să susţin cîteva ‘laboratoare’ (pe care le-am ridicat aproape fără voia mea la rangul de seminare) în cadrul Universităţii Transilvania. Cine se aşteaptă spoială pe nume va fi dezamăgit, că nu despre asta vreau să vorbesc. Ba mai mult, ţin să îi mulţumesc pentru ocazie d-lui Dorin Bocu, cel care a făcut invitaţia formală, căreia nu voi ezita să-i dau curs cu o dată următoare.

Nu este cel mai greu lucru de pe lume, veţi spune. Este foarte uşor să mergi în faţa catedrei şi să nu spui nimic, sau să reciţi aceeaşi chestie de 20-40 de ani încoace. Ei bine, nu e chiar aşa.

Probabil cel mai greu lucru a fost, pentru mine, să încep să vorbesc. Cei care mă cunosc ştiu că am un apetit deosebit pentru vorbă, dar trebuie doar să fiu lăsat să dau drumul la vorbă. Am avut un pic de emoţii înainte de a începe prima oră, şi am făcut o greşeală foarte importantă: am venit la fix. Am aflat atunci că într-o astfel de întîlnire, cel puţin în România, nu e foarte bine să vii la fix, pentru că toată lumea presupune că vei întîrzia cel puţin un sfert de oră. Trecînd peste penibilul situaţiei (cîţiva studenţi nu au mai intrat în momentul în care au văzut că deja sunt în clasă), m-am impus foarte repede – mult mai repede decît ar fi prezis-o cineva cu 10 minute înainte. Eram îmbrăcat cît se poate de normal, ca şi ei, poate un pic mai dezordonat, şi aş fi crezut că va fi greu să le atrag atenţia. A trebuit să aştept cam zece minute, timp în care toată lumea mă urmărea tăcută din priviri, şi foarte puţini au avut curaj să mă abordeze. Eu ştiu sigur că aş fi venit ca student lînga profesor – pentru că am făcut lucrul acesta atunci cînd mi s-a oferit ocazia, şi nu am fost singur în generaţia mea. După ce mi-am calmat emoţiile am început să vorbesc – îmi pregătisem de-acasă trei puncte de discutat: prezentarea mea, prezentarea materiei pe care o să o abordăm şi apoi GIYF (Google is your friend). Din păcate se pare că cei mai mulţi au blocat toate informaţiile pe care le-am transmis după ce mi-am rostit numele, pentru că nu s-au împrietenit prea bine cu google după cum s-a văzut în cele ce au urmat.

Cel mai uşor lucru pentru mine a fost, în schimb, să mă despart de studenţi. Le-am dat notele în scîrbă, sătul de pretenţiile şi de scuzele lor. Un singur lucru le-am zis, şi citez aproximativ: “În momentul ăsta voi nu realizaţi cît de mult vă costă şcoala. O să realizaţi peste ani”. Am refuzat să fiu excesiv de patetic, dar m-a întristat foarte tare atitudinea lor per total. Şi nu numai a lor.

Aşa că decît să vă plictisesc cu poveşti mai lungi de cît e cazul, să luăm punctual observaţiile mele:

  • Studenţii pun foarte mult efort în a simula interesul. Nu sunt deschişi la nou, ci ei vor şi impun vechile obiceiuri. Ei sunt, ce-i drept, ţinta unor comportamente anacronice, dar ei înşişi le păstrează, nefiind capabili să se adapteze unor schimbări reale în atitudine.
  • Nu au foarte multe iniţiative (cu excepţia lui ‘hai să nu mai venim la cursuri’).
  • Consideră că dacă muncesc merită şi o medalie, un fel de “Student în cîmpul muncii rangul întîi cu coroniţă”. Ei bine, nu merită. Ba din contră, şcoala nu e obligatorie la acest nivel, şi poate ar trebui să amîne şcoala pe cînd vor avea timp. Dar nu ar trebui să treacă aşa uşor. Pentru asta există şi învăţămînt fără frecvenţă.
  • Ca profesor nu te poţi baza că un curs făcut = un curs înţeles. Foarte mulţi din studenţi trecuseră printr-un curs de C/C++ şi prin cursuri de Java, însă au refuzat să îşi reamintească lucruri din acele cursuri.
  • Atitudinea generală e: “Sunt aici, învaţă-mă, nu sunt, caută-mă să mă înveţi cu forţa”. Profesorul e la dispoziţia studentului, nu invers.
  • Foarte mulţi caută din secunda zero nu feluri în care ar putea învăţa mai mult, ci feluri în care pot fenta sistemul mai uşor. De exemplu primul lucru care am fost întrebat în momentul în care am prezentat temele majore pentru sfîrşitul semestrului a fost ‘putem să folosim acelaşi program şi la alte materii’?
  • Am propus o temă de bază (pentru maxim nota 7) şi trei teme pentru note superioare. Tema de bază, am aflat mai tîrziu, a fost folosită şi pentru o altă materie, cu toate acestea 90% nu au fost în stare să o facă în aşa fel încît să ia notă de trecere. Nimeni nu a făcut complet nici măcar una din teme.
  • Studenţii sunt cît se poate de pasivi în ceea ce priveşte cîmpul în care activează. Prostia cea mai mare este că ei erau studenţi în IT – un cîmp de activitate în care într-adevăr poţi să faci din pasiune lucrurile pe care le faci. Oamenii lipsiţi de interes nu o să reuşească niciodată să facă prea mult.
  • Studenţii încă consideră că facultatea de informatică = “utilizare calculator”. Nu este. Programare, ore petrecute în faţa calculatorului, astea sunt baza. Fără ore, zeci, sute, mii de ore petrecute la editat linii de cod nu ar trebui să treci de facultatea asta! Şi nu există scuze. Bancurile cu ‘dar nu are calculator acasă’ sunt bancuri: eu mi-am luat calculator în anul II de facultate, şi pe-atunci deja lucram (da, lucram) în domeniu, şi deja făcusem cîteva lucruri pe care alţii nu le visează nici la zece ani după ce termină facultatea.
  • Oricît de mult ai insista, studenţii o să uite că se termină semestrul şi au nişte teme de făcut. Iar nota din oficiu trebuie să fie 10.
  • Oamenii cei mai promiţători produc cele mai dezamăgitoare rezultate sub paravanul complexităţii. Oamenii care muncesc cel mai mult, sunt constanţi, reuşesc să facă, de obicei, mult mai multe decît cei promiţători care se închid şi nu comunică.
  • Studentul român nu comunică. Degeaba le-am spus: “primele 13 săptămîni eu pun întrebări, în săptămîna a 14-a voi răspundeţi”. Au preferat să tacă mîlc şi să nu vină cu nici o întrebare, pretextînd în ultima săptămînă cu “dar n-am ştiut că…”
  • La sfîrşitul celor 14 săptămîni cei mai mulţi au venit cu acelaşi program copiat. După ce am evaluat acel program şi am văzut că ar merita nota 3 sau 4 pe scara pe care am propus-o, am ridicat scara şi am decis ca acel etalon să fie nota 7. În consecinţă 80% din studenţi au avut nota 7. Culmea e că o studentă vine cu acelaşi program incomplet, probabil o versiune cu două-trei săptămîni mai veche, şi total nefuncţională, şi începe să mi se plîngă că i-am dat nota 5 (de trecere, a se nota). I-am promis că o să-i dau nota 10 dacă intră în cod şi modifică programul să rezolve o treabă incredibil de simplă. Nu a luat nota (doar o linie trebuia schimbată, şi ştiam lucrul acesta înainte să văd codul sursă).
  • De obicei există explicaţii foarte puternice de natură psihologică sau socio-umană pentru motivele pentru care programele nu sunt gata. Cel mai des întîlnite: “am uitat” şi “nu ştiam că…”
  • De fiecare dată un student promiţător mi-a trimis mail cu o seară înainte, în care îmi explica de ce nu i-a reuşit programul. Cam tîrziu, adresa mea le-a fost pusă la dispoziţie din prima zi a semestrului.
  • Cea mai bună explicaţie, dată de un student care şi-a luat o temă mai dificilă împreună cu o colegă: “Eu şi colega X nu am dormit toată noaptea ca să facem tema şi totuşi nu am reuşit”. Bine, nu mă interesează ce faceţi voi împreună noaptea, pentru că tema oricum se putea face în sub 12 ore fără prea mult efort.

Per total, am auzit mai multe scuze şi am întîlnit mult mai multe situaţii complexe decît dorinţă de a învăţa ceva. Doar trei studenţi au venit fiecare săptămînă şi au pus întrebări reale. Chiar dacă reuşita lor a fost per total îndoielnică, sunt sigur că i-a ajutat mai departe experienţa.

Studenţii nu văd importanţa şcolii, văzînd în facultate doar un drum către o hîrtie. Nu mă interesează care e situaţia în alte domenii dar în IT ai nevoie de pasiune. Ştiinţa informaţiei este ştiinţa care îmbină cel mai bine supleţea şi pasiunea pentru exactitate a matematicii cu creativitatea.

Poate pare unilaterală concluzia mea. Ceea ce am observat eu e însă un sistem adaptat la cerinţele studenţilor – iar un educator care se mulează după cei educaţi uită să mai şi educe. Nu există standarde de evaluare a studenţilor. Au fost oameni care mi-au spus (citeşte cerut) să trec studenţii cu note mari. Dar dincolo de aceste lacune, studenţii sunt cei care dau tonul pentru plictiseală. Ei uită că în faţa lor ar putea să fie oameni pasionaţi de lucrurile pe care le predau – şi chiar cînd nu sunt, studenţii tot ar trebui să înveţe pentru folosul lor.

Pe de altă parte, nici eu nu prea am dat dovezi de pasiune nestăvilită pentru Ecuaţii Diferenţiale. Pe de altă parte, însă, am fost un grup de oameni care stresam profesorii cu o mie de întrebări dacă materia şi profesorul o permitea. Iar eu am permis-o.

În discuţia finală aş fi vrut să mi se ridice reproşurile pe care le meritam. Aş fi vrut să aflu de la ei ce ar fi trebuit să fac ca să fac mai bună interacţiunea cu studenţii. Răspunsuri: Zero. A fost simplu pentru studenţi. Au plecat capul, da, aveţi dreptate. La vîrsta respectivă şi la educaţia lor ar fi trebuit să aibă curajul să vorbească, mai ales dacă au fost întrebaţi. Refugiul în siguranţa dată de faptul că-ţi ţii gura nu e deloc scuzabil şi nici lăudabil în condiţiile respective.

Studenţii ar trebui să-şi dea seama că obligatoriu nu e decît liceul. Şi că facultatea o faci pentru că vrei, nu te obligă chiar nimic să o faci.

Cam atît cu amintirile mele din profesorat. Sper să-i ajute nu pe profesorii aspiranţi (acum, din cîte am înţeles, sunt la facultatea de info din Universitatea Transilvania cîţiva care schimbă mentalităţi şi asta e bine) ci pe studenţii în Informatică.

Pentru că informatica e pasiune, creativitate şi totuşi o ştiinţă fixă, deci logică. E cea mai frumoasă ramură pe care o pot urma, e realmente superbă. Şi că ar fi cazul să vorbească, şi să nu le mai fie frică.

PS: (later edit)

Acest post a fost inspirat de această postare: Facultate reală sau doar pentru diplomă .

În caz că vă place în mod deosebit felul în care scriu, citiţi şi postările mele mai vechi: Ironii bine plasate şi parabola cu Gauss din clopotniţă.

Comments

Amintiri de profesorat — 25 Comments

  1. Problema e de ambele părţi. Parcă ţi-am mai povestit: eu sunt student în prezent la aceeaşi facultate şi nu prea am fost impresionat în mod plăcut de profesori. Au exact acelaşi dezinteres pe care îl au studenţii, cu deosebirea că studenţii sunt dezinteresaţi pe barba lor.

  2. There you go. Dar crede-mă… dacă studenţii ar fi interesaţi, curînd ar creşte şi nivelul profesorilor. Cele două merg mînă în mînă, şi cei tineri sunt gata să se schimbe 🙂

  3. Şi studenţii sunt cei mai tineri, mai capabili să schimbe lucrurile astea. 🙂 Tînăr = flexibilitate. Ar trebui să arate flexibilitatea asta.

  4. Păi studenţii nu pricep din prima. E prea brusc totul. Închipuie-ţi că nu ştii programare şi pici din copac în faţă la corpul P. Intri şi un profesor plictisit îţi predă limbajul C. Tu, evident, nu pricepi nimic. După care, salutare. Şi să vrei şi nu poţi să înţelegi ceva. Zici că aşa eşti tu – mai prost – şi te străduieşti să termini totuşi facultatea prin alte mijloace.

    O chestie paradoxală: colegii mai sunt înspăimântaţi de materiile *de programare*. Ei ar face mai degrabă materii din alea stupide gen analiză matematică sau ecuaţii diferenţiale (de care – fie vorba între noi – nici n-ai nevoie), decât să facă o materie de programare (nu mă refer la algoritmică, structuri de date, sau alte complicăciuni; mă refer la materii din alea la care înveţi un limbaj: C++, Java, C# etc).

  5. Prostia numărul 1: Cum adică să mergi nepregătit la facultate? Păi ce, mergi la muncă nepregătit? De ce să îţi dea profesorul mură-n gură? Da, profesorul greşeşte nedînd ceea ce se numesc ‘prerequisites’. Dar spune-mi, nu studenţii greşesc mai mult? Nu ei ar trebui să fie cei care să înveţe, să fie activi, nu pasivi?

    • e dureros şi îngrijorător să constat cîtă dreptate aveţi, punct cu punct, azi, la 7 ani de la acele vremuri, într-o facultate din zona socioumane.

  6. Nu există prerequisites atâta timp cât tu nu dai examen de admitere. Nici măcar pe pagina facultăţii nu scrie „bă prostane, vezi că trebuie să ştii de dinainte 99% din lucrurile pe care le predăm noi aici”. Mulţi presupun că dacă le-a plăcut matematica în liceu şi au ceva înclinaţii spre tehnic ar trebui să se descurce. Şi culmea culmilor, chiar au dreptate. Mulţi „se descurcă”, în sensul că termină facultatea deşi nu ştiu să programeze.

    Facultatea funcţionează după următorul mecanism: hai să înscriem suficient de mulţi studenţi încât să nu se reducă posturile profesorilor (acum câţiva ani au înscris un student după ce trecuse deja jumătate din semestrul întâi, imagine that) şi hai să termine cu licenţă un procent destul de mare din cei care s-au înscris, ca să nu ne pierdem acreditarea.

    Nu ştiu dacă un student tânăr, voinic şi flexibil o să schimbe vreodată profesorii. În primul rând, unii profesori afişează dispreţ faţă de studenţi (vezi Mr. F). Cum o să-i dovedească un student – el însuşi copleşit de situaţie – unui profesor universitar doctor etc că se înşală şi că nu ştie pe ce lume se află? Şi chiar dacă o să-i dovedească, crezi că ăla de ruşine o să se apuce să studieze ceva? Eu cred că în cele mai multe cazuri o să susţină varianta lui idoată şi o să-l şi pice de câteva ori pe obraznic ca să se înveţe minte.

    Dar după cum ziceam, vina este de ambele părţi. Deşi este evident că eu mă descurc mai bine (cel puţin la programare), nici colegii mei n-au venit vreodată să-mi ceară vreun sfat. Să mă întrebe cum am învăţat eu programare, ce cărţi să citească etc. Dar tot sunt de părere că profesorii poartă cea mai mare parte din vină. Ei sunt plătiţi să facă ceea ce fac. Ei ar trebui să fie un exemplu şi să le insufle studenţilor interes în loc să-i facă să se simtă proşti, speriaţi şi neadecvaţi.

  7. Vina e de ambele părţi, dar eu, fiind pus de partea cealaltă a catedrei, ştiu că în cazul meu vina a fost 90% de partea studenţilor 🙂

  8. Poate, dar cu o materie nu se face primăvară. 🙂 Studenţilor ălora le lipseau deja prea multe pentru ca tu să-i mai poţi ajuta cu ceva. Şi nu numai că aveau lacune, dar până să ajungă la tine probabil erau deja plini de lehamite şi dezgust din cauza altor profesori.

    Chiar, ce materie ai predat?

  9. Eu tot zic ca e o chestie de educatie si ca incepe de destul de devreme. Atat de devreme incat pana ajungi la facultate tot ce poti sa zici e: Stai ca de fapt, mie niciodata nu mi s-a aratat o alta cale, un alt mod de a face lucrurile. Ceea ce fac studentii in facultate e ceea ce au fost invatati sa faca in anii anteriori. Eu personal nu pot spune ca am avut un singur profesor care ne-a indemnat sa gandim, sa ne formam o opinie, sa nu fugim doar dupa note mari pentru a ajunge la o facultate mai buna. Si uite asta e rezultatul. Acum am destule dificultati datorita abordarii mele superficiale, ma costa mult timp si mult efort pentru a schimba de fapt un mod de gandire, dobandit in anii de scoala generala si liceu. Chit ca eu eram material bun sau nu, a fost stricat o mare parte, de o educatie defectuoasa.

    Si da, si eu am fost genul acela de student. Bine, eu nu am pretins note mari pe nestiinta. Dar am fost dezinteresata, lenesa, scarbita. Nu mi-a trecut nici macar o clipa prin cap sa ma apropii de profesor pentru a-i da niste sugestii sau pentru a-i pune niste intrebari. Iar acum am ajuns la concluzia ca nu asa se face si ca nu e deloc bine.

    Lucrurile trebuie sa se schimbe din anii anteriori. In studentie deja e mult mai greu. Te lupti cu morile de vant.

  10. Drept îi că e mult mai greu dacă nu ai avut nici un model de profesor care să deschidă căi de comunicare şi minţi. Dar nu e imposibil. Eu unul poate am fost mai norocos – dar îi pot număra pe profesorii cu adevărat deschişi pe degetele de la mîini. Asta nu înseamnă că nu au fost – dar de pe urma lor au ieşit şi o sumedenie de loaze, ceea ce mă face să cred că ar conta şi deschiderea mentală către aşa ceva.
    Nu mă aşteptam ca toţi să fie aşa – speram ca totuşi unul/doi să fie diferiţi. Nu ceream prea mult, nu? 🙂 Din păcate, singurii care au venit înspre mine au făcut-o doar ca să îmi tragă clapa la examen – au fost chiar ăia cu ‘n-am dormit toată noaptea’.

  11. Crezi că studenţii români sunt în mod natural mai proşti/leneşi/dezinteresaţi decât studenţii din alte părţi?

  12. Cred că studenţii români au realizat că dacă toţi sunt aşa, facultatea va coborî nivelul pentru că trebuie să treacă toţi, ca în planul cincinal.

  13. Am avut sansa sa studiez in doua universitati diferite, cu nivele diferite de pregatire a colectivului de profesori si chiar a colegilor mei studenti. Am fost pus in situatia de a gasi greu competitie intre colegi dar si in situatia in care m-am confruntat cu colegi mult mai pasionati si mai pregatiti (care acum predau cu PhD in State) si care nu prea treceau pe la cursuri, in schimb publicasera deja carti de specialitate (inca din studentie!). De fapt, asa mi-am dat seama exact unde sunt si avand a doua sansa, am profitat din plin sa suplinesc ceea ce superficial (am aflat atunci) invatasem in Bv. Ce sa zic, difera si faptul ca materia dezvoltata de sapte profesori (nu conferentiari sau mai slabi) era muuult mai complexa si mai interesanta decat cea dezvoltata de un colectiv condus doar de un conferentiar. Dar si faptul ca ai cu cine te intrece conteaza. Sau conta pe vremuri…

  14. Conta pe vremuri. Eu am fost per total dezamăgit de lipsa de dorinţă de a învăţa şi implicit de dorinţa studenţilor de a se implica în proiecte mai complexe decît ce au făcut pînă acum. Asta nu înseamnă că nu mai există nimeni care să o facă – doar că nu i-am văzut eu (am aflat că a existat o ‘selecţie’ înainte de nominalizarea grupelor, dar asta e o altă discuţie).

  15. 🙂 Ai fost si tu ca ei, cand erai student.

    Si acum imi aduc aminte cat m-am milogit de voi sa facem pagina facultatii. Si eram organizati si zicea ca da o dregem si stabileam chestii si peste o saptamana nimeni nu avea facut nimic.

    Atunci stiu eu ca m-am oprit si m-am mirat si n-am inteles de ce eram eu ala cu capsa pusa care desi stiam ca face degeaba respectiva pagina… tot o faceam. Si in cele din urma am ramas intr-un lab pana foarte tarziu, singur in vreo zi si am predat/terminat respectivul site. Nimeni din grupa care lucram la asta nu mai era prin preajma.

    Amintirile, ioi ioi!

  16. Dacă ţin bine minte, la pagina respectivă chiar am făcut cîte ceva – şi dacă ţin bine minte mi-am făcut cu brio partea, iar problema a fost că încercam amîndoi să conducem proiectul. Pare-mi-se că a ieşit cu scîntei. Dar îmi amintesc eu prost?

  17. Come on. Mr. F? Nu trebuie să dai nume. Trebuie să zici „Da” sau „Nu”. 😀