Amintiri de profesorat

A trecut ceva vreme și acum cred că pot să povestesc liniștit despre cîteva lucruri care s-au întîmplat pe-atunci. E vorba de perioada în care am fost invitat să susțin cîteva ’laboratoare’ (pe care le-am ridicat aproape fără voia mea la rangul de seminare) în cadrul Universității Transilvania. Cine se așteaptă spoială pe nume va fi dezamăgit, că nu despre asta vreau să vorbesc. Ba mai mult, țin să îi mulțumesc pentru ocazie d-lui Dorin Bocu, cel care a făcut invitația formală, căreia nu voi ezita să-i dau curs cu o dată următoare.

Nu este cel mai greu lucru de pe lume, veți spune. Este foarte ușor să mergi în fața catedrei și să nu spui nimic, sau să reciți aceeași chestie de 20-40 de ani încoace. Ei bine, nu e chiar așa.

Probabil cel mai greu lucru a fost, pentru mine, să încep să vorbesc. Cei care mă cunosc știu că am un apetit deosebit pentru vorbă, dar trebuie doar să fiu lăsat să dau drumul la vorbă. Am avut un pic de emoții înainte de a începe prima oră, și am făcut o greșeală foarte importantă: am venit la fix. Am aflat atunci că într-o astfel de întîlnire, cel puțin în România, nu e foarte bine să vii la fix, pentru că toată lumea presupune că vei întîrzia cel puțin un sfert de oră. Trecînd peste penibilul situației (cîțiva studenți nu au mai intrat în momentul în care au văzut că deja sunt în clasă), m-am impus foarte repede – mult mai repede decît ar fi prezis-o cineva cu 10 minute înainte. Eram îmbrăcat cît se poate de normal, ca și ei, poate un pic mai dezordonat, și aș fi crezut că va fi greu să le atrag atenția. A trebuit să aștept cam zece minute, timp în care toată lumea mă urmărea tăcută din priviri, și foarte puțini au avut curaj să mă abordeze. Eu știu sigur că aș fi venit ca student lînga profesor – pentru că am făcut lucrul acesta atunci cînd mi s-a oferit ocazia, și nu am fost singur în generația mea. După ce mi-am calmat emoțiile am început să vorbesc – îmi pregătisem de-acasă trei puncte de discutat: prezentarea mea, prezentarea materiei pe care o să o abordăm și apoi GIYF (Google is your friend). Din păcate se pare că cei mai mulți au blocat toate informațiile pe care le-am transmis după ce mi-am rostit numele, pentru că nu s-au împrietenit prea bine cu google după cum s-a văzut în cele ce au urmat.

Cel mai ușor lucru pentru mine a fost, în schimb, să mă despart de studenți. Le-am dat notele în scîrbă, sătul de pretențiile și de scuzele lor. Un singur lucru le-am zis, și citez aproximativ: „În momentul ăsta voi nu realizați cît de mult vă costă școala. O să realizați peste ani”. Am refuzat să fiu excesiv de patetic, dar m-a întristat foarte tare atitudinea lor per total. Și nu numai a lor.

Așa că decît să vă plictisesc cu povești mai lungi de cît e cazul, să luăm punctual observațiile mele:

  • Studenții pun foarte mult efort în a simula interesul. Nu sunt deschiși la nou, ci ei vor și impun vechile obiceiuri. Ei sunt, ce-i drept, ținta unor comportamente anacronice, dar ei înșiși le păstrează, nefiind capabili să se adapteze unor schimbări reale în atitudine.
  • Nu au foarte multe inițiative (cu excepția lui ‘hai să nu mai venim la cursuri’).
  • Consideră că dacă muncesc merită și o medalie, un fel de „Student în cîmpul muncii rangul întîi cu coroniță”. Ei bine, nu merită. Ba din contră, școala nu e obligatorie la acest nivel, și poate ar trebui să amîne școala pe cînd vor avea timp. Dar nu ar trebui să treacă așa ușor. Pentru asta există și învățămînt fără frecvență.
  • Ca profesor nu te poți baza că un curs făcut = un curs înțeles. Foarte mulți din studenți trecuseră printr-un curs de C/C++ și prin cursuri de Java, însă au refuzat să își reamintească lucruri din acele cursuri.
  • Atitudinea generală e: „Sunt aici, învață-mă, nu sunt, caută-mă să mă înveți cu forța”. Profesorul e la dispoziția studentului, nu invers.
  • Foarte mulți caută din secunda zero nu feluri în care ar putea învăța mai mult, ci feluri în care pot fenta sistemul mai ușor. De exemplu primul lucru care am fost întrebat în momentul în care am prezentat temele majore pentru sfîrșitul semestrului a fost ‘putem să folosim același program și la alte materii’?
  • Am propus o temă de bază (pentru maxim nota 7) și trei teme pentru note superioare. Tema de bază, am aflat mai tîrziu, a fost folosită și pentru o altă materie, cu toate acestea 90% nu au fost în stare să o facă în așa fel încît să ia notă de trecere. Nimeni nu a făcut complet nici măcar una din teme.
  • Studenții sunt cît se poate de pasivi în ceea ce privește cîmpul în care activează. Prostia cea mai mare este că ei erau studenți în IT – un cîmp de activitate în care într-adevăr poți să faci din pasiune lucrurile pe care le faci. Oamenii lipsiți de interes nu o să reușească niciodată să facă prea mult.
  • Studenții încă consideră că facultatea de informatică = „utilizare calculator”. Nu este. Programare, ore petrecute în fața calculatorului, astea sunt baza. Fără ore, zeci, sute, mii de ore petrecute la editat linii de cod nu ar trebui să treci de facultatea asta! Și nu există scuze. Bancurile cu ‘dar nu are calculator acasă’ sunt bancuri: eu mi-am luat calculator în anul II de facultate, și pe-atunci deja lucram (da, lucram) în domeniu, și deja făcusem cîteva lucruri pe care alții nu le visează nici la zece ani după ce termină facultatea.
  • Oricît de mult ai insista, studenții o să uite că se termină semestrul și au niște teme de făcut. Iar nota din oficiu trebuie să fie 10.
  • Oamenii cei mai promițători produc cele mai dezamăgitoare rezultate sub paravanul complexității. Oamenii care muncesc cel mai mult, sunt constanți, reușesc să facă, de obicei, mult mai multe decît cei promițători care se închid și nu comunică.
  • Studentul român nu comunică. Degeaba le-am spus: „primele 13 săptămîni eu pun întrebări, în săptămîna a 14-a voi răspundeți”. Au preferat să tacă mîlc și să nu vină cu nici o întrebare, pretextînd în ultima săptămînă cu „dar n-am știut că…”
  • La sfîrșitul celor 14 săptămîni cei mai mulți au venit cu același program copiat. După ce am evaluat acel program și am văzut că ar merita nota 3 sau 4 pe scara pe care am propus-o, am ridicat scara și am decis ca acel etalon să fie nota 7. În consecință 80% din studenți au avut nota 7. Culmea e că o studentă vine cu același program incomplet, probabil o versiune cu două-trei săptămîni mai veche, și total nefuncțională, și începe să mi se plîngă că i-am dat nota 5 (de trecere, a se nota). I-am promis că o să-i dau nota 10 dacă intră în cod și modifică programul să rezolve o treabă incredibil de simplă. Nu a luat nota (doar o linie trebuia schimbată, și știam lucrul acesta înainte să văd codul sursă).
  • De obicei există explicații foarte puternice de natură psihologică sau socio-umană pentru motivele pentru care programele nu sunt gata. Cel mai des întîlnite: „am uitat” și „nu știam că…”
  • De fiecare dată un student promițător mi-a trimis mail cu o seară înainte, în care îmi explica de ce nu i-a reușit programul. Cam tîrziu, adresa mea le-a fost pusă la dispoziție din prima zi a semestrului.
  • Cea mai bună explicație, dată de un student care și-a luat o temă mai dificilă împreună cu o colegă: „Eu și colega X nu am dormit toată noaptea ca să facem tema și totuși nu am reușit”. Bine, nu mă interesează ce faceți voi împreună noaptea, pentru că tema oricum se putea face în sub 12 ore fără prea mult efort.

Per total, am auzit mai multe scuze și am întîlnit mult mai multe situații complexe decît dorință de a învăța ceva. Doar trei studenți au venit fiecare săptămînă și au pus întrebări reale. Chiar dacă reușita lor a fost per total îndoielnică, sunt sigur că i-a ajutat mai departe experiența.

Studenții nu văd importanța școlii, văzînd în facultate doar un drum către o hîrtie. Nu mă interesează care e situația în alte domenii dar în IT ai nevoie de pasiune. Știința informației este știința care îmbină cel mai bine suplețea și pasiunea pentru exactitate a matematicii cu creativitatea.

Poate pare unilaterală concluzia mea. Ceea ce am observat eu e însă un sistem adaptat la cerințele studenților – iar un educator care se mulează după cei educați uită să mai și educe. Nu există standarde de evaluare a studenților. Au fost oameni care mi-au spus (citește cerut) să trec studenții cu note mari. Dar dincolo de aceste lacune, studenții sunt cei care dau tonul pentru plictiseală. Ei uită că în fața lor ar putea să fie oameni pasionați de lucrurile pe care le predau – și chiar cînd nu sunt, studenții tot ar trebui să învețe pentru folosul lor.

Pe de altă parte, nici eu nu prea am dat dovezi de pasiune nestăvilită pentru Ecuații Diferențiale. Pe de altă parte, însă, am fost un grup de oameni care stresam profesorii cu o mie de întrebări dacă materia și profesorul o permitea. Iar eu am permis-o.

În discuția finală aș fi vrut să mi se ridice reproșurile pe care le meritam. Aș fi vrut să aflu de la ei ce ar fi trebuit să fac ca să fac mai bună interacțiunea cu studenții. Răspunsuri: Zero. A fost simplu pentru studenți. Au plecat capul, da, aveți dreptate. La vîrsta respectivă și la educația lor ar fi trebuit să aibă curajul să vorbească, mai ales dacă au fost întrebați. Refugiul în siguranța dată de faptul că-ți ții gura nu e deloc scuzabil și nici lăudabil în condițiile respective.

Studenții ar trebui să-și dea seama că obligatoriu nu e decît liceul. Și că facultatea o faci pentru că vrei, nu te obligă chiar nimic să o faci.

Cam atît cu amintirile mele din profesorat. Sper să-i ajute nu pe profesorii aspiranți (acum, din cîte am înțeles, sunt la facultatea de info din Universitatea Transilvania cîțiva care schimbă mentalități și asta e bine) ci pe studenții în Informatică.

Pentru că informatica e pasiune, creativitate și totuși o știință fixă, deci logică. E cea mai frumoasă ramură pe care o pot urma, e realmente superbă. Și că ar fi cazul să vorbească, și să nu le mai fie frică.

PS: (later edit)

Acest post a fost inspirat de această postare: Facultate reală sau doar pentru diplomă .

În caz că vă place în mod deosebit felul în care scriu, citiți și postările mele mai vechi: Ironii bine plasate și parabola cu Gauss din clopotniță.