Andy Weir – Marțianul

Într-o conversație avută acum câteva luni resimțeam foarte tare lipsa unei literaturi de frontieră – genul de literatură care mi-a plăcut când eram mic. Genul de literatură care pune personaje în situații limită, departe de confortul societății. Omul împins în situațiile limită.

Robinson Crusoe e un astfel de exemplu. Văzut acum ca literatură pentru copii (pentru un motiv care îmi scapă cenzorii din ziua de azi ar fi în stare să clasifice și pornografia din epoca victoriană drept “pentru copii”), Robinson Crusoe e genul de roman care te face să visezi la insule pustii pe care să-ți construiești coliba.

Cam așa e și Marțianul lui Andy Weir. Un roman Science Fiction pur – adică exact genul de ficțiune științifică ce dă numele genului – e imposibil să nu îți placă. Nu o să vă spun povestea pentru că deja o știți – NASA se chinuie să-l salveze pe Matt Damon de pe Marte. Și e imposibil să nu-l vezi pe Matt Damon în rolul protagonistului, pentru că îți zâmbește de pe copertă. Și se potrivește extraordinar. Se potrivește cu umorul și autoironia pe care ți-o inspiră actorul, pe care știi că e capabil să o emane. Nu cred că putea să se facă o alegere mai bună.

Marțianul m-a ținut cu sufletul la gură, chiar dacă știam ce avea să se întâmple. Finalul nu e triumfător, dar îți dă satisfacția aceea după 400 de pagini pline de tensiune. Andy Weir reușește să prezinte soluțiile tehnice fără să fie sufocant cu precizia detaliilor. Romanul e accesibil și celor care au pregătire științifică (ca mine), dar și celor care au cam chiulit de la școală (ca mine). Textul nu stă în calea narațiunii (așa cum am văzut recent că se procedează, vezi romanul nenumit) – și foarte repede ajungi să trăiești textul și să dai pagină după pagină.

Dacă vi-l cumpărați, musai să luați varianta cartonată de la Paladin. Rar mi-a venit să laud o carte ca obiect, dar Marțianul e genul acela de carte. E mare, dar ușoară, e ușor de citit și foarte plăcută când o ții în mână. Și insist pe aspectul ăsta pentru că e important, și o să fie primul lucru pe care o să-l simțiți și voi.

Traducerea. Cu traducerea nu am decât o mică problemă, și anume că traducătorii români sunt încă ezitanți cu argoul. Pe la început apar multe traduceri stil Margareta Nistor – după aceea e și traducătorul un pic mai slobod. Cred, totuși, că a fost un efort de a ține cartea în zona de literatură și pentru copii. Pe de altă parte, e o oportunitate pentru copii să ajungă mai aproape de SF – e un roman perfect care să te facă să te îndrăgostești cu genul ăsta.

Nu de alta, dar mie mi-a redeschis apetitul pentru SF.

andy-weir-summary-xlarge

Și, după faza asta, are mult ghinion. După fiecare fază are mult ghinion, mă așteptam să se termine cu “și au ars în atmosferă”.


Comments

Andy Weir – Marțianul — 17 Comments

  1. Cartea e peste medie (nu cu foarte mult – cred ca ar trebui sa mai explorezi nitel zona, dar e un inceput frumos), dar filmul e submediocru, o parere pe care au impartasit-o suficienti amici, incat sa sper ca nu ia nimic la Oscar (asa, ca o razbunare mica, de om suparat). Din nou, o parere personala, dar chiar am regretat banii (nu atat cat i-am regretat la “Hail, Caesar!”).

    P.S: Altfel, incercarile de acuratete stiintifica sunt de apreciat in carte, mai ales ca vin de la un fost programator de la Blizzard. Coerenta lumii e primul pas spre S.F.-ul de calitate (desi Martianul incalca o regula din primele pagini, de cand “furtuna” aia il izoleaza pe personaj – densitatea aerului e prea mica pentru a conta).

  2. Iti lasasem un comment, dar a disparut. Era un comment de om ursuz care voia ca lumea sa uite cat mai repede filmul facut dupa carte. Din fericire, asta s-a si intamplat… la Oscaruri 🙂

    • Comentariu recuperat, nu știu cum e cu Oscarurile, am dat drumul la Tv la fără 10, l-am prins pe Leo cum urca pe scenă, am închis Tv-ul. Oscarul mi se pare destul de irelevant.

  3. Foarte similară este trilogia Marte a lui Kim Stanley Robinson: https://en.wikipedia.org/wiki/Mars_trilogy

    Diferența ar fi că e mai complexă, are mai multe personaje și mai multe intrigi (politice, amoroase, economice, etc.), dar aspectul pus asupra părții de știință e la fel de mare. Doar cărțile matematicianului Greg Egan mi s-au părut mai hard SF decât opera lui K.S. Ronbinso

    Disclaimer: nu am citit cartea lui Andy Weir (încă) dar am văzut filmul.

    • Știu de Mars Trilogy, e parte din lista mea de lectură pe anul ăsta. Nu sunt 100% interesat de acuratețe științifică, sunt mult mai fascinat de atmosferă – de felul în care omul e pus în situații limită, în zone de frontieră. Nu știu dacă există un gen dedicat “de frontieră”, dar în mod sigur mi-ar plăcea să citesc mai mult în genul ăsta.

  4. Eu intai am vazut filmul la cinema si recunosc ca m-a lasat putin rece. Aveam asteptari mult mai mari de la el. De aia am si zis pas ocaziei de a citi cartea, dar fiindca vad ca si tu si Krossfire o recomandati, o sa-i dau o sansa in curand. Momentan m-am apucat recent de trilogia lui Joe Abercrombie, “The First Law”, si m-a prins prea tare incat sa o pun jos si sa citesc “Martianul”. L-am pus insa pe lista cu prioritate, m-ati facut curios.

    Mersi de recomandare.

  5. @Andrei – cartea e 90% monolog interior – nu poti sa faci un asemenea film ca un blockbuster. Nu are priza la public.
    Filmul exceleaza prin vizual (doooh!) si prin asta compenseaza umpic din pierderea de umor/energie a personajului. Oricum filmul ramine un fis (doar o metoda facila de a scoate bani) – dar are un merit – a adus cartea in atentia publicului. Si exact ca Dorin – mi-a redeschis pofta de SF.

    @Dorin – am prins un interviu cu A.W. (sursa youtube 😀 ) – genul ala autor fata in fata cu un amfiteatru de cititori, discutie libera. Si el admite deschis ca a ignorat anumite tehnicalitati (furtuna, radiatia,etc) doar de dragul povestii. Si IMHO – povestea i-a reusit din plin, e faina si am savurat-o.

    • Cred că e mult mai important că povestea a fost bună – în cele din urmă dacă cineva vrea să meargă spre ceva mai “hard core” atunci poate alege altă carte după. E mai important pentru mine că mi-a deschis apetitul. 🙂

  6. ce ziceti de cartea lui James Smythe, The Explorer? are si o parte a II-a, The Echo. eu nu le’am citit, dar abia astept.

Comentariul tău