Andy Weir – Marțianul

Într-o conversație avută acum câteva luni resimțeam foarte tare lipsa unei literaturi de frontieră – genul de literatură care mi-a plăcut când eram mic. Genul de literatură care pune personaje în situații limită, departe de confortul societății. Omul împins în situațiile limită.

Robinson Crusoe e un astfel de exemplu. Văzut acum ca literatură pentru copii (pentru un motiv care îmi scapă cenzorii din ziua de azi ar fi în stare să clasifice și pornografia din epoca victoriană drept „pentru copii”), Robinson Crusoe e genul de roman care te face să visezi la insule pustii pe care să-ți construiești coliba.

Cam așa e și Marțianul lui Andy Weir. Un roman Science Fiction pur – adică exact genul de ficțiune științifică ce dă numele genului – e imposibil să nu îți placă. Nu o să vă spun povestea pentru că deja o știți – NASA se chinuie să-l salveze pe Matt Damon de pe Marte. Și e imposibil să nu-l vezi pe Matt Damon în rolul protagonistului, pentru că îți zâmbește de pe copertă. Și se potrivește extraordinar. Se potrivește cu umorul și autoironia pe care ți-o inspiră actorul, pe care știi că e capabil să o emane. Nu cred că putea să se facă o alegere mai bună.

Marțianul m-a ținut cu sufletul la gură, chiar dacă știam ce avea să se întâmple. Finalul nu e triumfător, dar îți dă satisfacția aceea după 400 de pagini pline de tensiune. Andy Weir reușește să prezinte soluțiile tehnice fără să fie sufocant cu precizia detaliilor. Romanul e accesibil și celor care au pregătire științifică (ca mine), dar și celor care au cam chiulit de la școală (ca mine). Textul nu stă în calea narațiunii (așa cum am văzut recent că se procedează, vezi romanul nenumit) – și foarte repede ajungi să trăiești textul și să dai pagină după pagină.

Dacă vi-l cumpărați, musai să luați varianta cartonată de la Paladin. Rar mi-a venit să laud o carte ca obiect, dar Marțianul e genul acela de carte. E mare, dar ușoară, e ușor de citit și foarte plăcută când o ții în mână. Și insist pe aspectul ăsta pentru că e important, și o să fie primul lucru pe care o să-l simțiți și voi.

Traducerea. Cu traducerea nu am decât o mică problemă, și anume că traducătorii români sunt încă ezitanți cu argoul. Pe la început apar multe traduceri stil Margareta Nistor – după aceea e și traducătorul un pic mai slobod. Cred, totuși, că a fost un efort de a ține cartea în zona de literatură și pentru copii. Pe de altă parte, e o oportunitate pentru copii să ajungă mai aproape de SF – e un roman perfect care să te facă să te îndrăgostești cu genul ăsta.

Nu de alta, dar mie mi-a redeschis apetitul pentru SF.