Antipatriotismul

Cred că cea mai facilă atitudine pe care o putem aborda legată de orice nu funcționează în România este cea a defetismului absolut. „E românesc” echivalează foarte des în capul nostru cu „prost”, „rău”, „furat”. În capul nostru corupția e un sinonim pentru România – accidentele de corupție de dincolo ne dau însă un pic peste cap: „da, bă, dar măcar ei fură elegant!”. Ne întrecem în a ne explica nouă înșine cât de rău e tot în România. Și mi se pare că acest anti-patriotism, dintre toate, este cel mai mare păcat al românilor la modul general.

Să nu mă înțelegeți greșit. Mi se pare că critica țării este necesară. Că nu trebuie să tolerăm lucrurile care nu merg bine doar pentru că suntem români. Patriotismul nu înseamnă să iei tot ce e românesc și să-l pui pe piedestal, ci, din contră, să îi faci o critică bună și să îl îmbunătățești în timp ce și tu la rândul tău te strădui să fii un om mai bun.

Antipatriotismul e o formă absolută de defetism: nimic nu e bun și nimic nu poate fi îmbunătățit, iar punctul central al acestui antipatriotism e fix elementul comun problemelor: „românul”. Românul e prost, rău, hoț, șmecher, mincinos, hoț încă o dată că parcă nu e clar cât de mult fură. E spânul din Harap Alb((fun fact, Harap înseamnă arab, și cumva credeam ca înseamnă sclav – dar o definiție din 1929 zice că de fapt e un rol de „doftor năsdrăvan” – deci probabil de meșteșugar/ajutor priceput)).

Tu cum te-ai simți dacă în fiecare zi te-ai îmbrăca cu toate aceste păcate imaginare? Dacă în fiecare zi ai întâlni oameni care să se uite la tine ca la un individ infam precum acel român prototip pe care îl avem în minte? Pentru că asta este ceea ce găsim în cei din jurul nostru. Dacă ne-ntâlnim cu altcineva îl măsurăm din cap până-n picioare, cu suspiciune. E șmecher? Dacă nu, atunci sigur minte, sau fură. Sau e prost. Sună familiar? Pentru că în momentul în care mi-am dat seama că toți cei din jur cred despre români lucrurile astea în general mi-am dat seama că situația e fără de scăpare. Că dacă nu are niște păcate active, gen hoț, infam, mincinos, e clar că e prost, și ăsta e modul în care gândim față de cei din jurul nostru.

Idolatrizăm discursul anti-românesc; oricine are ceva critic de zis la adresa României are perfectă dreptate. Acceptăm cele mai bizare teze posibile – de la limba română care e o albaneză pocită la faptul că România e o chestie inventată în 1918, orice numai să ne reconfirme acea idee că românii sunt niște oameni de nimic. Rromânia, cum o mai scriu unii, e o țară de c***t, hai s-o lăsăm moartă, n-are rost.

Toți în afară de mine

Lucrul ăsta se întâmplă pentru că în momentul în care vorbim despre români vorbim despre cei din jurul nostru, nicidecum despre noi înșine. Noi nu suntem ca ei, românii, noi suntem verticali, generoși, sensibili, inteligenți, cei mai buni din tot universul. Ne mai agățăm de câte-un performer, și uneori ne auzim zicând „HA, le-am arătat noi ălora cine sunt românii cu adevărat” – dar acceptăm că sunt doar excepții. Dincolo de secundele acelea de glorie românii redevin aceiași hoți infami mincinoși; și ne simțim din ce în ce mai singuri. Ne luptăm cu cei din jurul lor – că doar de la proști trebuie să te lupți să obții chestii; ne lăsăm conduși în jocurile lor infame, în corupția LOR, nicidecum a noastră, dăm șpagă, închidem ochii când cei din jurul nostru fură (poliția oricum nu face nimic!). Furăm și noi „că deh, nu se vede”.

Corupția românilor este, în mintea noastră, sistemică; corupția individului este o chestiune umană, de complexități de ordin biblic. Noi, individul, suntem Lot în Sodoma((Lot se oferă să le dea celor care protestează la ușa lui pe fiicele lui virgine)), suntem insula de bine într-o mare de păcătoși; păcatele noastre sunt „de înțeles”, nu ca ale „românilor”, care sunt impardonabile.

Așa, și?

E nevoie de foarte mult efort și foarte mult curaj să ne desprindem de această viziune limitată asupra a ceea ce este românesc. Sunt oameni care încearcă, deși foarte multe din încercările lor sunt date peste cap. Răspunsul dă foarte des în extrema cealaltă; critica exagerată, generalizată, sau patriotismul fără substanță și fără pic de judecată sunt cele două zone în care nu vrem să ajungem – pentru că invariabil ne vom reîntoarce la punctul de la care am plecat – fie vom reitera cât de ticăloși sunt românii, fie le vom șterge păcatele și celor care nu-și înțeleg greșelile. Ori nici măcar creștinismul nu șterge păcatul dacă nu-l înțelegi și nu îl recunoști, spășit, față de preot (că de-asta ai nevoie de spovedanie). Trebuie să existe o cale de mijloc.

De ceva vreme încerc să-mi reduc volumul de „e românesc, deci prost”. Am început să cumpăr din ce în ce mai multe produse românești, și când am nevoie de ceva caut ce se face pe-aici. Poate că următorul meu telefon nu o să fie unul „românesc” (pentru că, să fim serioși, toate sunt de fapt chinezești), dar serviciul care vă oferă site-ul dorinlazar.ro sau Podcastul de Istorie este unul românesc, intovps. Nu iau un serviciu doar pentru că e românesc, dar nu ezit să aleg un produs românesc. Dacă am de ales, aleg lucrurile de mai aproape. Există produse făcute în Brașov? Le iau pe alea.

Încerc să fac eu lucrurile pe care le-aș dori făcute. De-asta există și podcastul de istorie – poate nu e cel mai bun produs care ar fi putut exista, dar e acolo un produs românesc, pentru români, și e gratuit (și va fi mereu gratuit). Cei care vor și pot să facă mai mult vor face, inspirați, poate, de exemplu și de curajul meu de a face ceva ce nu s-a mai făcut înaintea mea. Încerc să-i încurajez și pe ceilalți să facă ceva mai bine; să pună lucruri în mișcare.

Nu cred că românii sunt cea mai nenorocită națiune de pe lume. Cred că românii sunt un neam care suferă, care are nevoie de ajutor și compasiune, de sprijin și de înțelepciune. Cred că suntem un pic orbi la binele pe care îl avem aici, și binele pe care îl putem avea cu doar câteva mici îmbunătățiri. Cred că am distrus destul, și că e timpul să reconstruim.

Și genul ăsta de pozitivism mi-a fost străin multă vreme; nu degeaba am fost urât în public pentru negativismul și contrarianismul meu. Dar nu e pozitivism, ci mai degrabă o gândire practică. Că nu îmi aduce niciun profit să cred că toată lumea vrea să mă fure; ce să fac, să fug și eu dincolo și să fiu nimeni de nicăieri acolo? Și vreau să-i găsesc pe oamenii care fac ceva diferit, ceva bun. Și oamenii care vor să facă asta fiind români. Vreau să cred că oamenii din jurul meu nu acceptă postura de infami, că ei la rândul lor își doresc să facă lucrurile mai bine, că vor să fie lucrurile mai bune în jurul lor. Și cred că pot să-i ajut să-și vadă latura asta. Și cred că și noi, ca și alții, suntem oameni ca alți oameni – nu mai răi nici mai buni, nu mai hoți nici mai mincinoși decât cei din alte locuri.

Postarea asta nu e un început pentru mine; e doar o rezumare a ceea ce văd și ceea ce simt de ceva vreme. Simțeam nevoia să scriu asta pentru că, până la urmă, e un jurnal – jurnalul meu public. Ca poate postarea asta nu ajunge la nimeni e ok, dacă ajunge să schimbe un pic optica unui individ, sau poate la doi sau trei, cu atât mai bine. Și dacă e ceva ce mi-aș dori să rămână de-aici e ca data viitoare când ziceți că „românii sunt de c***t” să vă opriți și să vă tremure un pic mâna.