AOTD – Blind Guardian – Somewhere Far Beyond (1992)

[guest post de Vlad Stoiculescu/krossfire]

Pentru ascultătorii de power metal numele de Blind Guardian e un fel de „Maradona” pentru fanii fotbalului. Sunt șanse să nu fii fan, dar e imposibil să nu fi auzit de ei.

Dacă astăzi Blind Guardian sunt moșii ăia simpatici pe care-i citează toți drept inspirație și care umplu câmpul la Wacken (și uneori și Arenele Romane), la momentul lansării, peisajul muzical european arăta cu totul diferit. În a doua jumătate a anilor ’80, power metal-ul se desprindea treptat de heavy metal-ul tradițional și de speed metal, atât în America prin Queensryche, cât și în Germania, unde trupe precum Helloween, Grave Digger, Running Wild sau Rage urlau cu o voce proprie. Lor li se adăugau și alte experimente răzlețe, precum bombasticii Stratovarius din Finlanda.

Dacă primele materiale Blind Guardian, numiți inițial Lucifer’s Heritage, sunau mai degrabă a speed metal sau chiar a thrash (așa numitul Teutonic Metal), odată cu începutul anilor ’90 trupa a început să se delimiteze clar de rădăcini. Chitara lui Andre Olbrich a început să livreze acorduri mai complexe iar tobele lui Thomen Stauch, bateristul inițial al trupei, au învățat să mai și tacă. În plus, au apărut corurile și instrumentele pe care publicul vremii nu le asocia cu metalul (de la flauturi la cimpoaie). Mai important e însă că, dacă pe albumul precedent Hansi Kursch păstra răgușeala specifică thrash-ului, aici lucrurile se schimbă. Oscilând între tonalități grave și falsetto puternic, Hansi își începe ascensiunea spre panteonul celor mai titrați soliști din metal.

Unii ar spune că formula Blind Guardian și vocea lui Hansi funcționează mult mai bine pe alte albume precum Nightfall in Middle-Earth, A Night at the Opera sau chiar At the Edge of Time. De acord, însă pentru publicul genului din 1992, Somewhere Far Beyond a fost albumul complet. Dacă Helloween dăduse tonul prin cele două Keeper of the Seven Keys, Blind Guardian ieșiseră să spună: băieți, de-acum încolo ăsta e standardul! Lucrul ăsta s-a văzut și din succesul imens al albumului în Germania și Japonia, ultima țară primind un an mai târziu și un album live dedicat.

Practic, deși combină metalul clasic cu experimente vocale și orchestrale și deși versurile trec prin Tolkien și Stephen King, albumul reușește să nu fie nici siropos, nici penibil. Ascultătorul anului 2018 îl poate pune în playlist (în varianta originală sau în cea remasterizată) și nu se va simți cuprins de sarcasmul care l-ar încerca la ascultarea unuia dintre primele albume Hammerfall, Rhapsody (of Fire) sau Stratovarius.

Piesele sunt “una și una”, de la balada fredonată în fiecare concert și care a adus trupei porecla de „The Bards” (The Bard’s Song – in The Forrest), până la legendarele Time What is Time, Theater of Pain sau The Quest for Tanelorn. Nici extrem de scurta Black Chamber nu poate trece neobservată și cu siguranță nici piesa care dă titlul albumului.

În fine, poate ar trebui să vă recomand ceva mai puțin cunoscut de pe Somewhere Far Beyond, dar pentru fanii genului, cam tot albumul e de ascultat. Prin urmare, mă rezum la singura piesă de la Blind Guardian pe care probabil o știe toată lumea:

Albumul se poate găsi în varianta remasterizată pe Google Play Music, dar puteți găsi și varianta originală pe alte servicii precum Spotify. Îmi e greu să recomand vreuna dintre variante ca fiind cea „definitivă”: baladele sună mai bine în original, însă remasterizarea și un reverb adăugat pe noua versiune fac ca piesele „grele” să sune mai articulat. Audiție plăcută!

6 Replies to “AOTD – Blind Guardian – Somewhere Far Beyond (1992)”

  1. Mare trupă, bună recomandare. Apogeul cred că l-au atins odată cu Nightfall in Middle Earth, după care parcă ceva s-a pierdut și pierdut a rămas până astăzi. BTW, ce spui de Demons & Wizards?

  2. Hello!

    Suntem de acord cu Nightfall in Middle-Earth. Si mie albumul ala mi se pare pur si simplu perfect cap-coada, desi un album conceptual.

    Demons & Wizards au doua albume excelente… dar de vreo patru ani tot zice Schaffer ca el si Hansi mai scot inca unul :)) (Iced Earth au ramas la un nivel constant, dar niciodata nu s-au mai apropiat de Something Wicked si Horror Show).

  3. Primul Demons and Wizards mi-a plăcut, pe al doilea nu l-am ascultat niciodată cu mare atenție, dar cred că și din cauză că dispăruse ineditul inițial. Cu Iced Earth discuția e mai complexă, deși, pe fond, tind să-ți dau dreptate. Personal găsesc că Stu Block e cam cel mai bun vocalist pe care l-a Iced Earth, dar are ghinionul de a fi în trupă într-o perioadă „by the numbers” dpdv al compozițiilor. Și The Glorious Burden a fost un disc extrem de bun și aici intervine discuția tradițională despre Tim „Ripper” Owens: mie omul îmi este drag, în ciuda faptului că e one trick pony ca tehnică vocală și chiar a dat tot ce avea mai bun pe album.

  4. Si al doilea material e beton, dar Demons & Wizards e un fel de ”Blind Guardian Side Project”. Chiar nu inteleg ce aduce Schaffer in plus, poate doar pe vreo 2-3 piese. La nivel de tehnica, Olbrich e un chitarist mai bun, desi nu e la fel de energic. Ar fi putut face fata 🙂

    Da, nici eu nu cad in genunchi (muzical) in fata lui Barlow. Imi place tonul vocii lui, insa adevarul e ca tot compozitiile l-au scos in valoare (pe Wolf suna absolut bestial plaja lui vocala, de exemplu). Tim Owens e un solist vocal misto (de fapt, cred ca pe baza sederii lui in Judas Priest s-a facut si filmul Rockstar), dar nu prea avea treaba cu Iced Earth. Mi-a placut si 10 000 Strong, tocmai pentru ca e un falsetto neintrerupt si pentru ca versurile de pe refren suna misto.

    The Glorious Burden e un album ”foarte bun, in ciuda”. In ciuda faptului ca tocmai se schimbase solistul. In ciuda faptului ca e un album conceptual si ca toate piesele au ca tema razboiul civil american (obsesia lui Schaffer). E un album bun Iced Earth, ciuda faptului ca pe alocuri nu suna deloc a Iced Earth. Cred ca, daca vrei, inainte de toate, albumul ala in scoate pe John in evidenta din postura de compozitor. Poate ca asta a adus si in Demons & Wizards si n-am inteles eu 🙂

  5. The Glorious Burden și primul CD Charred Walls of the Damned sunt cele mai bune materiale pe care a cântat Tim Owens. Cu toate că, repet, mi-e drag și îi admir tenacitatea, Owens este monodimensional: interpretarea lui se reduce doar la acel wailing (falsetto). Urmărește atent absolut orice piesă pe care cântă (Judas Priest, album solo, CWOTD, Iced Earth, Avantasia etc.), mai devreme sau mai târziu tot la wailing va ajunge, pentru că ăla este punctul în care vocea sa funcționează natural.

  6. Uite ca nu ascultasem Charred Walls of the Damned! Imi suna a Judas Priest (duh :)) ) si a NWOBHM din perioada aia. Si da, din pacate Owens e un “one trick pony”. Din fericire insa pentru el, trucul asta e foarte potrivit in heavy metal.

Comentariul tău