AOTD – BB King and Eric Clapton – Riding with the King (2000)

Când vorbește lumea despre Eric Clapton îmi dau seama că foarte mulți nu înțeleg ce cântă omul, și de ce Clapton e citat ca influență de cam orice om care a ținut o chitară în mână și a știut ce să facă cu ea. Și poate ar merita scris un articol separat despre asta, dar e un articol greu, că nu e genul de om pe care să-l discuți cu trei citate din Wikipedia.

Riding with the King e o introducere perfectă în blues – cel puțin pentru mine asta a fost. Ritmul lent, chitara electrică manevrată cu îndemânare dar fără excese, și un fel de a cânta fără înflorituri, dar mai simțit, mai din inimă. Pentru cei care nu știu, King e „moșu’ cu «The Thrill is Gone»”, și nu, nu Tracy Chapman a cântat prima oară piesa aia.

Evident, blues-ul se ascultă mai bine în concert, ceea ce vă recomand, să căutați concertele lui BB King, și să-l vedeți cum cântă alături de <insert name here>. Are nenumărate colaborări, și chiar dacă nu are niciun alt hit în afară de „The trill is gone”, cariera lui arată că nici nu ai nevoie de așa ceva.

De pe albumul cu Clapton vă recomand „Help the Poor” – o piesă care prinde foarte bine spiritul blues-ului. Albumul poate fi ascultat complet pe Google Play Music.


8 Replies to “AOTD – BB King and Eric Clapton – Riding with the King (2000)”

  1. krossfire

    Concertul din Bucuresti (stadionul Iolanda Balas Soter) a fost foarte misto, mai ales ca domnul Clapton l-a avut si pe Steve Winwood alaturi. Ce i-a deranjat pe multi a fost ”lipsa de comunicare cu publicul”, de parca toti venisera sa ii asculte glumele.

  2. Dorin Lazăr

    Adică a vorbit prea puțin cu publicul? Păi pentru mine asta e bine. Dar no, poate au învățat criticii de muzică că un artist trebuie să comunice cu publicul, și atunci scriu asta la orice concert. Ca faza cu great lighting la nuduri.

  3. Bara

    Cu greu pot găsi in istoria contemporană a muzicii un individ mai supraevaluat și mai detestabil decât acest Eric Clapton. Te bagi la o polemică?

  4. Emil C

    Rar am întîlnit asemenea ignoranță la un tip care are impresia despre sine că știe și a ascultat ceva muzica. Să spui despre B.B. King că nu are decît un hit (!) mi se pare nivel de grădiniță. Omul a fost probabil cel mai important muzician de blues negru, are “hituri” cît încape, problema e că dacă albumul ăsta e singurul album de blues pe care l-ai ascultat vreodată atunci n-ai cum să ai o părere competență despre gen și, îndrăznesc să extrapolez, despre muzică în general.

  5. Băra

    Absolut totul mi se pare detestabil la Clapton, dar cel mai mult și mai mult mi se pare detestabil că este considerat uriaș pe piesele altora. Dacă ai urmărit cu atenție cariera lui Clapton de la Yardbirds, Derek & The Dominions (aici chiar a compus, dar n-au decât un album pe care e și Layla, deci nu s-a strofocat prea tare), trecând prin Cream și apoi solo, el nu compune mai nimic notabil, iar ce compune este, cu maximă indulgență, mediocru (să ne amintim doar acea piesă care generează impotență scrisă împreună cu Sting pentru soundtrack-ul Lethal Weapon 3). Piesele alea faimoase pe care le stiu cei mai mulți ca fiind „de la Clapton” sunt, în realitate, preluări de pe la te miri ce bluesmani uriași. Într-un final și-a cam dat seama (sau i s-a spus) că e un mare mârlan/impostor și a încercat să dreagă busuiocul prin discurile astea cu JJ Cale & BB King, plus cel (sau cele) dedicat lui Robert Johnson, cumva să arate ce respect le poartă. Asta după ce făcuse purcoaie de bani pe seama talentului lor.
    Altă chestie care nu-mi place la Clapton e că după ce a băgat în el droguri și alcool în prostie (toată virtuozitatea și improvizația Cream pe asta se baza, de exemplu), s-a erijat în mare moralist pe tema asta. Băi, măcar fii demn și taci din gură: io nu l-am auzit pe Keith Richards să pozeze într-un mare sfânt.
    Pe scurt, Clapton e doar un muzicant. Iscusit cu instrumentul său, dar tot un muzicant.

  6. krossfire

    Da, aceeiasi reactie am intalnit-o si la primul concert al lui Bob Dylan (care, ce sa vezi, nu mai canta de ani de zile piesele alea “de protest”). Daca unul ca Leonard Cohen putea zambi si angrena publicul la 80 de ani, nu inseamna ca toata lumea doresre si poate sa faca asta sau ca e vreo obligatie a muzicianului (pana la urma, toti artistii sunt bufoni, dar difera numarul).

Comentariul tău

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.