Arme matematice de distrugere – Cathy O’Neil (2016)

Am citit în stânga și-n dreapta o mulțime de recenzii pozitive pentru această carte, și am spus că nu e cazul să o ratez. Cathy O’Neil pare să aibă toate cele necesare – știe matematică, a strâns ani de-a rândul informație. Trăiește într-o societate care are niște reguli ilogice, cu sisteme complexe care funcționează foarte opac.

Este, așadar, o carte a timpurilor noastre. E important să știm cum suntem manipulați prin cifre, cum suntem categorisiți prin diverși indicatori statistici, cum statistica ni se aplică și ne limitează. Cathy O’Neil a pus și subtitlul „Big Data crește inegalitățile și amenință democrația”. Din păcate, eșuează la a demonstra logic exact premisa aceasta, cu care sunt de acord. Apropos, puteți citi cartea: a fost tradusă în românește și poate fi cumpărată de la Nemira.

Pentru că în principiu sunt de acord cu premisa lui O’Neil, și  cu concluzia – că „Big Data” folosesc datele în detrimentul tău. Ca vorba aia din filmele americane: „orice zici poate să fie și va fi folosit contra ta”. Și din punctul ăsta de vedere, pentru cei care nu sunt încă familiarizați cu subiectul, cartea lui O’Neil e acceptabilă.

Numai că în momentul în care cunoști felul în care funcționează generarea unui profil al unui utilizator, lucrurile își pierd din miză, și începi să analizezi alte aspecte ale cărții. De exemplu, de la un cap la celălalt Cathy O’Neil e inconsecventă. E rău să fii rasist, dar e bine când anumite modele avantajează pe baza rasismului. Nu e ok că se pun niște criterii obiective (chiar dacă opace) pe evaluarea facultăților, însă problema sunt cei 25% din evaluările facultăților care nu sunt bazați pe criterii obiective. Problema e că criteriile sunt opace, dar demonstrează ea însăși că atunci când criteriile nu sunt opace oamenii tind să se lupte să le satisfacă în loc să-și facă treaba pe bune. Nicicum nu-i bine.

Cathy O’Neil se contrazice de la pagină la pagină. Sigur, nu e evident felul în care se contrazice, dar contradicțiile sunt acolo. Când chinezii protestează contra introducerii rigurozității în examinare, ei sunt amuzanți, însă câteva pagini mai încolo dezvăluie cât de infam e faptul că se încearcă introducerea rigurozității în examinare. Nici nu mai știi ce să pricepi.

Și locul unde se vede cel mai clar faptul că deși Cathy O’Neil e capabilă să strângă date, dar incapabilă să le proceseze, este la faptul că pagină după pagină ridică în slăvi Partidul Democrat. E ca și cum ar veni cineva să facă o carte despre statistică în care l-ar lăuda din pagină în pagină pe Dragnea, chiar și atunci când nu e nevoie. Felul în care critică partidul Republican nu e incorect, însă îi exonerează pe Democrați de orice vină instantaneu. De exemplu critică strategia „No child left behind” de a desființa școlile care nu dau rezultate pentru că e o strategie gândită de George W Bush (cu rezultate). În schimb aplaudă absolut orice decizie ia Obama, și deplânge faptul că nu a reușit să-și ducă la capăt treaba. Cum ziceam, absolut toată analiza ei în ceea ce privește politica e atât de partizană încât bucata aia de carte trebuie aruncată la gunoi.

Și mi-aș fi dorit din toată inima să vină cu ceva informație nouă. Ceva interesant apare pe-acolo. de exemplu felul în care se face programarea la orele de vârf a oamenilor care să servească în cafenele. Problema? Se vede că autoarea e atât de deconectată de problemele reale ale oamenilor încât nu poate să ofere decât o empatie de gospodină, lipsită de valoare și argumentație.

Sunt conștient că problema e reală, însă efortul lui Cathy O’Neil pare să o bagatelizeze. Înainte să citesc cartea eram ferm convins că va fi ceva despre relele reale care se întâmplă – dar în afară de două cazuri vag interesante nu am rămas cu nimic. Cazurile pe care le găsește ea sunt în mare majoritate neinfluențate de un astfel de algoritm. Mai rău, cazurile pe care ea le identifică sunt fix erori statistice, singurul mod în care ea argumentează, real, contra procedeelor matematice, e prin descrierea unui caz excepțional.

Cathy O’Neil nu e capabilă și nici nu încearcă să înțeleagă cum se ajunge la a folosi acea armă matematică de distrugere. Sună mai dramatic decât e, pentru că ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor e că fie un funcționar zelos aplică un calcul fără să ia în vedere resursa umană, omul din fața lui. Până la finalul cărții ea dovedește zero empatie față de oamenii afectați – Și e ciudat să vezi pe cineva care a făcut lucrul ăsta constant să explice că nu și-a dorit niciodată așa ceva. Pentru că da, Cathy O’Neil a lucrat la firme care folosesc genul ăsta de date și trag concluzii în urma folosirii acelor date. Ea însăși e parte din problemă (sau era).

Ceea ce nu înțelege autoarea este că oamenii ca ea, fără un simț sau un echilibru moral, sunt cei mai expuși la a aplica algoritmi pe oameni. Nu e capabilă să ofere soluții alternative – decât dacă au fost deja oferite de partidul Democrat.

Poate fi o lectură interesantă, dar matematica e irelevantă, iar problema umflată cu pompa. Ce mă supără foarte tare e că problema e, de fapt, mult mai serioasă decât orice jucărie pe care o descrie Cathy O’Neil. Și mi se pare că înțelegerea ei în materie de matematică, cu tot respectul, e superficială, mult mai superficială ca umanitatea din ea. Mi se pare că asta îi lipsește autoarei – un minimum de umanitate, să pună lucrurile în perspectivă. Poate asta e intenționat. Poate că intenționat nu a pus un minim de suflet, pentru ca oricine simte această lipsă să își pună propria viziune coruptă de opinia autoarei asupra datelor. E o carte plină de opinii și concluzii care ratează revoltător de tare ținta, niște raționamente logice bazate pe „așa am zis eu”, încât pentru mine Arme matematice de distrugere nu poate fi altceva decât o carte de pseudo știință, o carte de ficțiune prost scrisă, cu date false sau manipulate de dragul discursului.

Cu alte cuvinte, mai avem până la robot. Până atunci, somn ușor și vise plăcute. Facebook veghează! Cartea poate fi obținută de pe site-ul Nemira.