Un articol despre fotbal pe care nu l-a cerut nimeni
De câteva săptămâni mă roade să scriu un pic despre echipa mea favorită de fotbal, Manchester United, care acum stă pe locul 5 în Premier League (era pe 7 când am început articolul și se chinuia să supraviețuiască în Europa League). Urmează un articol lung și plictisitor, dar, mai important, împănat cu câteva idei și impresii personale.
Sunt fan Man United de vreo 20 de ani – da, am devenit fan peste noapte când au câștigat Liga Campionilor în 1999 cu golurile lui Teddy Sheringham și Ole Gunnar Solskjaer. L-am enervat pe Sergiu de nenumărate ori cu goluri „de Solskjaer” în FIFA99, ultimul joc FIFA pe care l-am jucat cu plăcere. Ani mai târziu, cu United bătând record după record, a fost ușor să fiu fan. Când singurele întrebări pe care le ai sunt „când se activează Rooney?”, „când întoarce rezultatul echipa?” sau „mai sunt 10 minute, e timpul să dăm două goluri” e ușor să fii fan. A fi fan United era un soi de plictiseală burgheză – mă uitam relaxat, ocazional echipa pierdea, dar suficient de rar încât să nu îmi pun problema că United chiar ar putea să piardă. Aveai nevoie de o Barça sau Real în formă mare ca să bați echipele diavolilor roșii.
Și astea sunt niște lucruri pe care nu prea mai ai cum să le apreciezi. E ca și cum ai o mașină de curse pe care o pui la întrecere cu un Logan, e ușor să ții cu mașina de curse. Doar că odată cu plecarea lui Alex Ferguson lucrurile au luat-o în jos.
Și a fost o senzație ciudată. Cu contingentul aproape complet lăsat în urmă de Ferguson, următorul, Moyes, nu a făcut cine știe ce. De fapt, atât de rău a condus echipa încât a fost înlocuit de Louis van Gaal după numai un an. Doar că nici van Gaal nu a reușit să facă mare lucru – de fapt, recunosc, nu am înțeles nimic din ce a făcut van Gaal, cumva demotivat să mai urmăresc ce se întâmplă cu echipa. Da, m-am simțit un pic de fan de rezultat, dar cumva nici nu am mai simțit nevoia nici dorința de a urmări ce se întâmplă la United. Am lăsat-o și eu mai moale – urmăream ocazional câte un meci, dar nu îmi păsa foarte mult de ce se întâmplă în culise. Nici când a venit Jose Mourinho la United nu m-a readus în fața ecranului să urmăresc meciurile echipei. Am urmărit bârfele din jurul echipei, am văzut mai multe meciuri, dar tot ce am văzut mi-a displăcut – dincolo de sclipirile ocazionale, stilul lui Mourinho de a conduce echipa, un pic obscur și uneori aproape agresiv la adresa tuturor mi-a displăcut. Nu am putut să recunosc lucrurile pe care vroiam să le văd de la echipa lui United sub Mourinho – și deși am reînceput să mă uit la meciuri nu pot spune că înțelegeam ceva din ce se întâmplă în culise. Nu înțelegeam ieșirile nervoase ale lui Jose, nu înțelegeam nimic din cifrele enorme de transfer care se vehiculau.
Venirea lui Solskjaer la United a fost însă momentul în care am început să fiu din ce în ce mai atent, să urmăresc meci după meci, cu tot cu conferințele de presă și niște analiști care să-mi explice un pic mai bine ce se întâmplă. Și mi se pare din ce în ce mai complex modul în care ajunge o echipă să facă performanță mai ales într-un campionat precum cel englez unde victoriile se iau cu jucători de zeci milioane de lire/euro.
Epoca Mourinho a însemnat un efort de a arunca bani la problemă. Fără a-i arunca prea mult noroi pe carieră, mi-a displăcut întotdeauna, a avut un talent teribil de a construi echipe plictisitoare, dar de succes; însă la United, după un prim rezultat neașteptat de bun (locul II în Premier League) tot ce s-a văzut a fost o echipă din ce în ce mai lipsită de idei, de coerență și, în cele din urmă, de rezultate. Jose Mourinho e unul din cei mai titrați antrenori/manageri din Europa, însă până acum nimeni nu m-a lămurit de ce: ce fel de fotbal practică, ce idei manageriale are; după părerea mea este exponentul unui curent pragmatic: mai mulți bani rezolvă problema mai puțin decât mai puțini bani, cel mai bun jucător din lume va rezolva problema un pic mai bine decât al doilea cel mai bun jucător din lume, și ca să câștigi ai nevoie de cei mai buni jucători din lume. United sub Jose a fost un refugiu pentru jucători extraordinar de bine plătiți, foarte bine cotați, dar care nu au reușit să livreze rezultate. Și după o vreme, jucătorii s-au revoltat mai mult sau mai deschis contra managerului.
Poate greșeala cea mai mare a lui Mourinho a fost fix să aducă jucători mai populari decât el însuși, începând un concurs de popularitate cu echipa. Câștigătorul, un tânăr jucător francez, Paul Pogba, care pe hârtie este unul din cei mai buni jucători din lume. După un conflict prelungit cu Mourinho, Pogba învinge la finalul lui 2018, când Mourinho e demis.
Era o problemă de timp. Cu multe ego-uri puternice înfruntându-se pentru vizibilitate, dar cu presiunea constantă asupra managerului, după o înfruntare pierdută la Liverpool, cu 26 de puncte din 17 partide, Mourinho e demis. O chestiune pe care abia o așteptam; clar United nu era echipa pe care mi-aș fi dorit-o, după mai bine de un an de când începusem să urmăresc din nou ce se întâmplă cu echipa. Într-o conversație cu Sergiu glumisem că „poate să vină oricine, să-l aducă pe Solskjaer de la Molde, oricine ar fi mai bun ca Mourinho”. Nici nu mă gândeam că două zile mai târziu Ed Woodward o să îl anunțe pe norvegianul Ole Gunnar Solskjaer la cârma echipei.
Ole e o legendă la United. Nu doar este atacantul care a bătut ultimul cui în sicriul lui Bayern în 1999, dar e unul din acei oameni care au contribuit destul de mult la succesul celei mai iubite generații de jucători de la United. Aproape niciodată prima opțiune, Ole a devenit o „super-rezervă”, omul pe care Alex Ferguson îl băga în ultimele 20 de minute ca să dea goluri. Situația lui a fost destul de ingrată la United, dar și-a înțeles bine rolul și chiar după ce o accidentare l-a ținut deoparte vreme de doi ani, Ole a rămas un favorit al fanilor. Genul de om care înțelege că nu e cel mai bun din echipă, dar poate contribui decisiv la o victorie; genul de om căruia când i se oferă ocazia de a evolua la echipă o face cu toată dedicația; fanii nu au rămas indiferenți și i-au apreciat eforturile. Ca rezultate concrete e un jucător cel mult obscur; nu cred că apare pe nicio listă de top 10 atacanți din perioada în care evolua. Dar cumva, foarte mulți fani l-au îndrăgit; printre ei și eu, constatând că i-am pomenit de două ori numele într-un articol despre retragerea lui Ferguson (pe care-l pomenesc de trei ori). Dincolo de golurile pe care le dădeam în FIFA99, Solskjaer mi se părea genul de jucător dedicat meseriei, genul de om care juca pentru echipă și pentru fani. Cred că m-a atras etica de muncă a lui mai mult decât orice.
Și cât stătea pe banca de rezerve lângă Ferguson, Solskjaer își lua notițe. Afectat de prea multe accidentări, în 2008 United organizează un meci cu Espanyol pentru retragerea lui, el continuându-și colaborarea cu clubul antrenând atacanții și mai apoi echipa de rezerve până la finalul lui 2010. Refuză oferta de a antrena echipa Norvegiei, zicându-le că nu are suficientă experiență, după care acceptă un contract cu Molde, cu care câștigă liga norvegiană din primul an. În 2014 acceptă rolul de antrenor la Cardiff City unde rezultatele sunt mai mult decât dezamăgitoare; se întoarce la Molde, unde va fi găsit de Woodward la finele lui 2018.
Și dacă e ceva ce aduce această mișcare neașteptată la echipă este nu doar mult entuziasm din partea fanilor, ci și un discurs curat, modest și pozitiv; cred că e prima oară când fanii simt că într-adevăr echipa poate să arate altfel. Și într-adevăr, următoarele meciuri dovedesc că Solskjaer e o alegere bună pentru o poziție de manager temporar; 8 victorii în toate competițiile aduc un val de bunăvoință din partea fanilor și, în cele din urmă, un contract pe trei ani.
Și lucrurile se schimbă radical. United pierde, lumea se întreabă nu dacă Solskjaer va fi demis, ci când. La casele de pariuri, Solskjaer e cel mai probabil să fie demis în prima lună de la începutul noului sezon. De fapt, cred că și în acest moment Ole e antrenorul cu cel mai nesigur post, contestat la fiecare pas, cu presa căutându-i săptămânal un înlocuitor.
Dar Ole rezistă. În ciuda tuturor presiunilor, United își pune încrederea în el - mișcările pe care le face arată că are sprijinul echipei. Renunță la vedete bine plătite, la jucători de calitate care, în ciuda calității nu reușesc să se integreze în viziunea pe care o are norvegianul. Pleacă oameni ca Lukaku, scapă și de piatra de gât numită Alexis Sanchez, o investiție neplăcut de nereușită, și se pare că lucrurile încep să meargă din ce în ce mai rău. Dar echipa perseverează în planul pe care a pornit, și joacă din ce în ce mai bine. Odată cu venirea lui Bruno Fernandes, un jucător cu o viziune deosebită, United pur și simplu arată cu totul altfel. Pentru prima oară în foarte mult timp, e o plăcere să urmărești fiecare meci al echipei.
Și cred că asta e prima lecție care merită învățată din ceea ce se întâmplă acum cu United. Câteodată, tot ce trebuie să faci e să construiești un plan bun și să te ții de el, chiar dacă nu îți aduce instantaneu victorii. Poate că United 2020 nu e cea mai faină echipă din toate timpurile, dar e o echipă care crește frumos și începe să arate ca o echipă care să placă pe teren.
Acum, cu cea mai lungă introducere din istoria introducerilor terminată, să vă spun cum am început eu să mă uit din nou la fotbal. Am început să reurmăresc echipa și jocul ei de pe vremea lui Mourinho, dar nimic nu m-a chemat să înțeleg un pic mai bine lucrurile. Îmi dădeam seama că mă uitam la meci dar pentru mine conta un singur lucru: ce se întâmplă în față, dacă ajungem să dăm gol, și cam aia e; practic, spectator de fotbal superficial, fără să înțeleg cine știe ce.
Când a venit anunțul că Ole e numit la cârma echipei jucam Witcher 3 și mă băteam cu niște harpies în Skellige. Știu că m-am entuziasmat teribil - dincolo de faptul că ghicisem că ar putea fi o variantă bună, Ole era totuși unul din oamenii mei favoriți. Am urmărit cu sufletul la gură fiecare conferință de presă, fiecare meci care a urmat, după care m-am dus să caut tot felul de analiști ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă pe-acolo.
Și într-un fel vezi fiecare meci de fotbal când tot ce vezi este dacă intră mingea în poartă sau nu, și altfel e când ai o mulțime de analiști care îți explică de ce mișcarea jucătorilor e incredibil de importantă, de ce plasamentul e important, cum arată schemele de joc, care sunt evoluțiile de la meci la meci.
Și ce s-a întâmplat în perioada asta a fost pentru mine o școală de fotbal, ca și o școală de leadership. Urmărindu-l pe Solskjaer la fiecare conferință de presă nezicând o mulțime de lucruri pe care Mourinho le-ar fi lăsat să se vadă, cu un calm ieșit din comun, zâmbind, calmând spiritele, dar și acționând ferm - începi să vezi lucrurile astea și să înțelegi mai bine nu doar de ce sunt rezultatele echipei cele care sunt, dar și care e atmosfera din sânul echipei. Și începi să înțelegi altfel diverse lucruri.
Sunt atât de multe lucruri pe care le-am învățat în perioada asta, dar cel mai important lucru este, poate, cum se gustă, real, un meci de fotbal. Ce anume să urmărești. Ce face extraordinar un jucător care nu dă zece goluri, dar are o mișcare și un plasament deosebit, sau dă niște pase senzaționale. De când am început să urmăresc nu doar meciurile, ci și analizele, încep să înțeleg mai bine cum merg lucrurile, și e o plăcere deosebită să văd fiecare meci, chiar și cel mai „plictisitor” 0-0.
Mai e interesant și managementul oamenilor. Că sunt multe de învățat: de exemplu, cum să integrezi în echipă niște oameni care nu sunt obișnuiți să funcționeze ca o echipă. Sau cum să lucrezi cu o vedetă pe care o simți că parcă nu ar vrea să stea să muncească alături de ceilalți, ci vrea să fie într-un loc în care ceilalți sunt poate la fel de buni ca el. Și să îți dai seama că o valoare individuală e inutilă, dacă nu poți să o cuplezi cu echipa întreagă. Că, de exemplu, trebuie să renunți la niște jucători cheie (cum a fost cazul lui Lukaku) pentru a obține niște rezultate mai bune pe termen lung. Că uneori trebuie să pierzi acum mai mult pentru a câștiga pe termen lung mai mult.
În timp ce scriu Manchester United a trecut pe locul 3 - și urcarea până pe acest loc, care după primele 20 meciuri părea de neatins, a fost un rollercoaster de emoții. Nu știu dacă se va menține situația asta până la sfârșitul meciului, dar știu că îmi place mult mai mult ceea ce văd. Mă simt, în sfârșit, implicat ca fan, mai mult ca niciodată. Nu aș fi putut înțelege niciodată sportul ăsta dacă nu aș fi încercat să urmăresc echipa urcând dintr-o situație aproape disperată. Și acum, pentru prima oară, înțeleg ce înseamnă să fii un fan de fotbal. (Ah, spoiler, nu, e tot pe locul 5, dar pentru o repriză am fost pe 3)
Postarea asta a fost scrisă de-a lungul a mai bine de 3 luni. Dacă e incoerentă, vă rog să mă scuzați, dar… asta e. :)