Articolul despre Puya

De vreun an și jumătate încerc să scriu acest articol – cam de când am simțit că dincolo de o revenire meteorică, Puya creează hit după hit și a revenit consistent pe scena muzicală. Dar chiar și acum, la vreo trei ani de la revenirea lui, Puya e un artist contestat din toate părțile, și totuși mi se pare un artist interesant. Nu am apucat să explic de ce, totuși, și abia acum, odată cu lansarea ultimei sale piese, „Nimic nu e nou” pentru a explica de ce.

După ce mai mulți ani capul de afiș l-a ținut colegul lui de La Familia, Tudor Sișu, cu episoade repetate cu poliție și consum de droguri, Puya a reapărut în 2009 cu un nou stil, mai urban, adus la zi, mai direct și mai curat. Piesa s-a numit Undeva în Balcani, și în scurtă vreme era pe toate telefoanele mobile, la toate posturile de radio și Tv. De ce? E simplu: cum declara chiar Puya într-un interviu, pe român l-a flatat portretul pe care Puya l-a făcut în piesa lui. Iar sound-ul ușor de digerat a cucerit instantaneu cluburile.

Nu a mai contat faptul că în piesa asta, portretul pe care îl desenează nu ar trebui să flateze – el a fost adoptat cu multă emfază. Versurile sunt departe de a fi ușurele – sunt simple, dar acute, lovesc direct și eficient. Rămân în minte versuri precum „Iubim personajele negative, infractorii / Îi protejăm, îi cinstim mai rău ca dictatorii” sau „Sud-Est, Romania undeva în Balcani / Când aterizezi pe aeroport ține bine de bani”; dar de fapt aproape fiecare vers e un punch-line.

Toată vara 2009 „Is this the life” a fost refrenul care s-a auzit de pe la toate terasele, de pe la toate difuzoarele. Și imediat au apărut criticii: punctând cele mai vocale acuze, Puya a fost prea comercial, manelist, refrenul a fost în engleză. Nu intru în zona de critici puternic negativiste (și elitiste) din seria: „asta nu e muzică, nu e cultură, e manea” – pentru ele ar fi nevoie de un articol separat.

În 2010, Puya dă drumul câtorva piese de pe „Românisme 2” – un album promis de la lansarea primului ‘Românisme’. Pe „R2”, Puya urmează mai mult rețeta de succes din Undeva în Balcani. Kamelia cîntă refrenul pentru V.I.P., o piesă care vorbește despre ’traiul ușor’ opus muncii grele – și felul în care românii visează la luxul nemuncit și la succesul bazat exclusiv pe aparențe.

Puya revine cu atitudinea cinică din „Undeva…”, cu atitudinea critică, aparent complice pe care mulți dintre cei vizați au abordat-o ca și o laudă la adresa stilului lor de viață. Din nou, însă, refrenul e în engleză, iar videoclipul e suficient de sugestiv încât să merite văzut.

Urmează apoi „Change”, piesă care atacă spectacolul televizat zilnic – vedetisme de carton, și senzaționalisme ieftine – dar îi atacă și pe cei din spatele televizorului, cei care de fapt îi susțin pe primii. De neuitat „toți, toți sunteți oripilați, da’ stați, stați, stați și vă uitați”.

Deja mesajul e mai direct – Puya nu mai e atât de amuzant ca în primele piese, și cumva am simțit că piesa asta a atins mai puternic ținta. Nu s-au mai ignorat versurile pentru că piesa era prea dansabilă; deja Puya se întoarce către un ritm mai greu digerabil, chiar dacă pe refren cântă tot Kamelia, și pare să fie o piesă ‘ușurică’. Nu este. Așa cum piesa care a urmat nu e doar o înșiruire de cuvinte fără rost:

Americandrim debutează cu un românism 100% – Iliescu apărând la CNN, spumos ca întotdeauna (vă mai amintiți de Tu ti tu tu tu tu((Tu ti tu tu tu tu este „Two tea to 222” pe Iliesciană.))?). Împreună cu Connect-R, Puya pune în versuri adorația societății românești pentru tot ce e ne-românesc, cu America selectată ca și reper.

Foarte mulți au interpretat piesa asta ca și o critică la adresa ‘anglicizării’ limbii române. Nu cred că asta e ideea de bază – e mai degrabă o critică la adresa impotenței românismului – impotenței ideii de român, de România, de românesc. „I can be what I want to be losing my identity” – „pot să fiu orice vreau să fiu pierzându-mi identitatea”,  spune refrenul. Într-una din cele mai spumoase intervenții, Puya traduce din românește o înjurătură: „die my mother if I lie you: nici nu o să înțelegi ce zic dacă nu știi limba engleză”, și de asemenea, folosește piesa asta pentru a răspunde criticilor:

Undeva-n Balcani sună a manele
Păi mai demult aici era Turcia, măi vere
Sunt contestat că-ncerc să fiu original
Că pun ceva de la noi in rapu’ ăsta din Sălăjan

Vara anului 2011 a venit odată cu Vestul sălbatic – un portret complet al emigrantului român. Superlativele nu mai contenesc, România e cea mai tare, cea mai mare – vorba lui Puya:

Mai deștepți decât americanii,
Cu fete mai bune ca-n Regatul Marii Britanii,
Români sunt mai dotați decât chinezii,
Știm să ne distrăm mai bine decât francezii.
Cea mai frumoasă țară cele mai frumoase femei,
Avem cele mai tari discoteci, noi suntem cei mai cei,
Vă rog cineva să ne oprească,
Până n-ajunge limba oficială românească.

E o piesă optimistă – inteligentă, chiar subtilă pe alocuri – ca și seria de celelalte „românisme”. Care e rețeta de succes a lor? Într-un interviu, Puya explică: „românii sunt un popor foarte mândru, când vorbești despre ei e normal să le placă”. Dar nu e numai asta.

În parte, eu zic că succesul lui Puya se datorează muncii deosebite pe care a pus-o în piesele din serie. Sunetul e foarte bine prelucrat, foarte potrivit – versurile, însă, sunt mult mai inteligente decât ceea ce scosese până atunci, și chiar dacă mesajul general s-a păstrat, renunțând la vulgarități, mesajul lui a fost mai bine perceput de public. Puya a demonstrat întregii scene hip-hop că nu vulgaritatea e cea care te ajută să ajungi la oameni, ci un limbaj normal, simplu, curat.

În ciuda criticilor, Puya nu a încetat să fie ‘de cartier’. De fapt, în simplitatea versurilor, în modul direct de exprimare, chiar și în publicul țintă pentru piesele sale, lucrul acesta se vede. E evident că s-a maturizat, evident că nu o să mai înjure în fața blocului. Întrebat de un dj de radio dacă mai ‘sparge semințe cu tovarășii în fața blocului’, Puya răspunde destul de realist: „evident că nu, asta făceam când aveam 16-17 ani, acum nu mai e cazul. Dacă asta mă face mai puțin ‘adevărat’ atunci nu sunt adevărat”.

Dar maturizarea lui este mult mai evidentă chiar din Undeva în Balcani. Dacă într-o piesă anterioară „Aici e România” (2006) se amuză pe seama celor care cântă în engleză sau comercialismului, Undeva în Balcani reprezintă o întoarcere de 180 de grade. Ce s-a schimbat? Foarte simplu: Puya a înțeles că pentru a promova un mesaj are nevoie de alte mijloace. Tocmai această comercializare a lui Puya arată maturizarea lui. Maturizare pe care ajunge să o explice în ultima piesă lansată acum mai puțin de două zile:

În „Nimic nu e nou” Puya vorbește despre stări confuze, despre dificultatea de a te afla la o răscruce în viață; reamintește faptul că dacă le supraviețuiești, greutățile nu vor face decât să te întărească. Cu „Nimic…” Puya se întoarce la un sound mai puțin comercial de hip-hop clasic, care lasă mai mult spațiu mesajului conținut de versuri (sau videoclip). Videoclipul e și el interesant; vă las să-l urmăriți. Din păcate, lansarea clipului e însoțită și de un moment greu în viața lui: pierderea fratelui său. Sper doar că își va urma propriile sfaturi, și va reuși să treacă cu bine și peste acest moment.

Cam acesta e articolul despre Puya. Dacă acum 3-4 ani avea șanse să dispară în anonimatul hip-hopului ‘underground’ din anii ‘90-2000, a reușit să se ridice, să reinventeze genul și pentru români, să deschidă calea către radio și Tv pentru mulți alți artiști. În același timp, e primul care a reușit să aducă mesajul care în general venea din subcultură și să-l prezinte într-o formă digerabilă – parafrazând versul lui Tupac: „the rose that grew from concrete” – Puya e excepțional pentru capacitatea de transformare, pentru ridicarea din vulgaritate și ieșirea la suprafață. I-am urmărit cu admirație evoluția, și o să continui să o urmăresc.