Astăzi iubim…

… plîngăcioșii. Și nu toate speciile, ci acei plîngăcioși melancolici care la 30 de ani încep să plîngă despre cum viața lor e pierdută, cum și-au pierdut orice șansă și că, gata, pentru ei s-a terminat.

Dar că ei pot să salveze cîteva suflete pierdute trimițînd astfel de scrisori.

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

De ce îi iubim?

  1. Pentru că își asumă o viață ratată (cînd colo adevărata ratare e doar în felul în care se văd pe ei înșiși)
  2. Pentru că îi provoacă și pe alții să își considere viața ratată și să se considere pierduți, chiar dacă nu e cazul.
  3. Pentru că nu își dau seama că ei sunt cauza felului în care se văd ei înșiși, și că sunt prea preocupați să se simtă pierduți.

Nu că nu aș aprecia un mesaj pozitiv transmis liceenilor. Dar nu sunt de acord cu autoculpabilizarea asta. “Ah, noi am ratat, dar voi acum aveți ocazia…”. Nici nu ajută pe nimeni – în schimb, face mult rău, pentru că dă o cale spre ratare. Mesajul lui Tudor Chirilă nu e numai: “Învățați, citiți, etc.” ci este, într-o formă mult mai subtilă (dar mai eficace): “am ratat. E ok și pentru voi să ratați – curînd o veți face. Dar faceți ca și mine, trimiteți sfaturile mai departe.” Dovadă răspunsurile date, precum:

Noi cei tineri suntem o generatie de sacrificiu.
Stim cu totii ca nu ne indreptam intr-o directie buna si ca privim neputinciosi de pe ,,marginea terenului” cum lucrurile iau o directie gresita.
S-au spus foarte multe despre acest subiect, in fiecare zi ne lovim de el, insa nu se face nimic.
Astept ziua in care ne vom trezi din acest cosmar urat.

Nimic nu îl va convinge pe omul “care trăiește într-un coșmar urît” să se trezească pentru că, mda, a sesizat că trăiește într-un coșmar dar ‘nu se trezește’. Așteptă, în schimb. Așteaptă…

Asta îmi amintește de prietenii depresivi pe care îi ai atunci cînd ești în depresie. Dacă am vreun sfat pentru liceeni, ar fi să-și aleagă cu atenție prietenii din timpul depresiilor – ei sunt cei care le îngrădesc orizontul, și le adîncesc depresia. E un sfat mult mai util pe termen lung 😉

Comments are closed.