#backlog: Assassin's Creed (2007)

Am început o serie în care o să includ recenzii de jocuri (poate și cărți mai încolo) care s-au strâns pe backlogul-ul meu și pe care acum le iau „din urmă”. Am făcut o mișcare de-asta unde mi-am pus toate jocurile din Steam în backlog și acum vreau să trec prin ele - măcar să văd sau să-mi reamintesc despre ce e vorba. Primul titlu din serie o să fie Assassin’s Creed - un joc în care am surprinzător de puține ore pentru de câte ori l-am jucat. Vreo 80 numai.

Assassin’s Creed (2007) este un action-adventure care adaugă elemente de open-world și, în mod extrem de amuzant, stealth. E, așadar, un joc unde sunt importante povestea și explorarea.

Povestea

Poate cel mai interesant element este faptul că Assassin’s Creed are două niveluri pentru poveste - o poveste e spusă „în zilele noastre”, dar povestea asta e doar o poveste-cadru pentru firul din trecut. În cazul primei iterații a Assassin’s Creed, suntem în papucii lui Altaïr Ibn La’Ahad, un membru al frăției asasinilor din Țara Sfântă în timpul Cruciadelor - jocul folosește măcar ca inspirație câteva personaje care au existat în realitate (inclusiv Richard Inimă-de-Leu). Altaïr e un asasin ambițios și arogant care ratează obiectivele unei misiuni încălcând legile ordinului său. Este retrogradat și pus să facă „munca de jos” - în cazul acesta, pentru a sluji mai bine interesele liderului ordinului, e pus să asasineze 9 indivizi din trei cetăți importante: Acra, Damasc și Ierusalim, baza ordinului fiind într-un castel din Masyaf.

În „zilele noastre” jucăm rolul lui Desmond Miles, un urmaș de-al lui Altaïr care are acces la amintirile asasinului prin memoria genetică pe care o poartă ca descendent direct. Desmond Miles e un tânăr barman (cel puțin așa se prezintă el) - dar de fapt e fiul unor membri ai Frăției Asasinilor care menține, sute de ani mai târziu, conflictul cu ordinul Templierilor care vor să controleze lumea. Printre cei care îl obligă pe Desmond să intre în Animus, aparatul folosit pentru navigarea în memoriile lui Altaïr este și Lucy (dacă vi se pare cunoscută e pentru că e modelată și vocea interpretată de Kristen Bell) care, vom afla mai târziu, face și ea parte din Frăția Asasinilor.

E foarte interesant că deși e clar că templierii sunt „cei răi” iar asasinii „cei buni” există nuanțe la ambele ordine. Nu există un negru absolut sau un alb imaculat - totul e în nuanțe de gri. Fără să dezvălui mult prea mult din ce se întâmplă, templierii par niște fasciști moderați și asasinii niște anarhiști populiști.

Gameplay și partea tehnică

Au trecut mai bine de 15 ani de la release-ul jocului și sunt câteva aspecte din gameplay care desigur că au îmbătrânit destul de rău. Grafica, în special, e făcută în acea perioadă absolut teribilă din anii ‘00 când grafica încerca să se apropie de realism dar încă nu erau suficient de multe triunghiuri pentru a face oamenii să arate a oameni. Trebuie răbdare și indulgență pe partea grafică; la fel, lentoarea anumitor secvențe poate să exaspereze un om fără foarte multă răbdare. În special în povestea din zilele noastre Desmond e greu de controlat.

Un detaliu foarte important - refresh rate-ul e legat de mecanica de mișcare, așa că dacă Altaïr moare când face un leap of faith (salt în căruța cu fân) e posibil să se întâmple pentru că ai refresh rate-ul prea sus. Soluția este să pui rata de refresh la 60Hz și/sau să activezi VSync.

Altfel, cam tot jocul se simte ca un demo tehnic pentru seria Assassin’s Creed II. Nu există subtitrări pentru voci (regretabil) și logica meniului principal e cel puțin confuză. Mai mult, AC1 e probabil cel mai bun simulator de parkour - mulți laudă mecanica de mișcare din AC1 ca fiind superioară celei din jocurile din restul seriei datorită simplității ei. Luptele sunt neplăcute, iar partea de stealth aproape inexistentă. E drept, pentru 2007 să ai un oraș „deschis” de mărimea celor din AC1 e o realizare tehnică deosebită, dar în 2022 nu te mai impresionează mulțimea de copy-paste din geografia jocului. În plus, parcă jocul e tot un gri pe gri - nimic nu atrage ochiul, clădirile din joc chiar dacă își doresc să fie impresionante sunt uitabile, lipsite de culoare și personalitate.

Gameplay-ul în sine nu e extraordinar - ai practic aceeași secvență de operații pe care trebuie s-o repeți de 9 ori, în fiecare din cele trei districte ale celor trei orașe. Dar jocul rămâne încă distractiv - poți să petreci mult timp încercând să faci toate lucrurile posibile în fiecare oraș sau, din contră, să te grăbești și să faci minimul util, încercând să parcurgi povestea - ambele variante sunt la fel de posibile. Side-quest-urile sunt repetitive dar nu sunt suficient de multe cât să te plictisești foarte tare. Iar adunatul de steaguri este cea mai inutilă acțiune pe care vă recomand să o săriți. Am folosit steagurile ca salvări intermediare - jocul salvează de unul singur, și în momentul în care atingi un steag se salvează și poziția ta aproximativă în joc, dar în rest nu merită deloc să-ți bați capul cu ele. Nu există nicio logică în joc pentru ele, nu există nicio logică în afara jocului pentru colectatul lor, și au fost și introduse acolo doar ca să umple cu ceva spațiul gol.

Concluzii

Măcar e scurt. Singurul motiv pentru care merită e să trăiești în detaliu povestea rezumată în 30 de secunde la începutul lui AC2, cea din zilele noastre, să afli care e chestia cu Desmond, asasinii și templierii. În rest, e un joc pe care l-aș sări dacă aș vrea să rejoc toată seria - Altaïr e un personaj fain dar slab exploatat.

AC1 e un punct de plecare. În recenzia la AC2 o să discut despre evoluția jocului și elemente adăugate, dar AC1 se simte ca un technical demo cu un buget un pic mai măricel, pentru care au putut să angajeze niște actori și să facă o poveste minimală. Chiar și-așa, Altaïr este un personaj care îți e simpatic - și reîntâlnirea personajului mai târziu în serie va fi o surpriză frumoasă.

Dacă Ubisoft chiar ar iubi jocurile pe care le face ar reface AC1 cu un engine modernizat, și cu partea de cercetare refăcută și îmbogățită. Sunt sigur că echipa Assassin’s Creed are acum experiență suficientă cât să-i facă dreptate lui Altaïr. Și modele de jocuri action-adventure bune există: Witcher 3 și Red Dead Redemption 2 ar putea să fie niște exemple excelente de urmat, chiar îmbunătățit peste ele. Dar, cum ziceam, lucrurile ar fi altfel dacă Ubisoft chiar ar iubi jocurile pe care le face. Așa, Assassin’s Creed a rămas un technical demo. Și atât.

PS: Mai am de scris două recenzii pe care probabil nu o să le ilustrez prea mult, dar pe viitor voi încerca să aduc mai multe ilustrații și să vorbesc un pic mai în detaliu despre jocuri.