#backlog: Assassin's Creed II (2009)

Assassin’s Creed II (2009) este un action-adventure, a doua iterație din seria Assassin’s Creed. Am vorbit despre primul Assassin’s Creed în episodul anterior. Assassin’s Creed II are trei episoade, II, Brotherhood și Revelations - și sper că o să ajung să vorbesc despre fiecare dintre ele. Fiind un action-adventure, povestea e iarăși destul de importantă; din punctul meu de vedere e jocul care de fapt ar fi trebuit să fie primul din serie, care păstrează elementele bune din prima iterație și adaugă elemente noi, care reușește să zică o poveste excelentă.

Povestea

Nu cred că e un secret că seria Assassin’s Creed o joc pentru poveste - și ca și în cazul primului joc, AC2 are două povești care merg în paralel. Prima e povestea contemporană, cu Desmond Miles și Lucy care scapă din sediul Abstergo după ce Lucy omoară ceva gardieni; după o luptă în subsolul Abstergo cei doi reușesc să fugă și să ajungă la o locatie secretă unde îi așteaptă alți doi asasini, Shaun Hastings și Rebecca Crane. Lucy a reușit să recupereze și un cartuș cu memoriile lui Ezio Auditore din Florența - un asasin născut într-o familie bogată în 1459.

Povestea lui Ezio e însă fascinantă, și poate acesta e punctul unde strălucește cel mai tare seria Assassin’s Creed care după părerea multora nu a mai făcut nimic remarcabil în afară de Ezio și simulatorul de pirați. Ezio e prins în mijlocul unei intrigi între ordinul Asasinilor (din care face parte și tatăl său) și ordinul Templierilor, care se luptă pentru supremația în Florența. Când tatăl și frații lui sunt executați în piața publică, Ezio e obligat să fugă, și să învețe adevărul despre ordinul din care făcea parte tatăl său, luptând la rândul lui cu Rodrigo Borgia. Îi are alături pe oameni ca Leonardo daVinci, Catarina Sforza sau Niccolo Machiavelli. Bănuiesc că nu e o surpriză că va învinge (cumva predictibil, nu?). Dar dacă e ceva ce are în comun cu povestea din prima iterație e că se termină cu un „What the fuck” aproape la fel de mare ca în prima poveste.

De data asta lucrurile sunt mai puțin gri - asasinii sunt „ăia buni” și templierii „cei răi”, într-o poveste mult mai polarizată decât povestea din primul joc. Într-un fel lucrul acesta e mai relaxant și chiar dacă povestea e mai previzibilă, și implicațiile morale mai clare, parcurgerea e la fel de plăcută. Mi-a luat între 20 și 30 de ore să termin povestea cu cam jumătate din side-quest-uri făcute - dar asta și pentru că majoritatea puzzle-urilor le știam aproape pe de rost; probabil pentru cineva la primul contact vreo 30-40 de ore ar putea fi suficient pentru a trece prin toată povestea fără prea mult stres.

Gameplay și partea tehnică

Dacă la primul joc mă plângeam de calitatea jocului per total, Assassin’s Creed II reușește să repare mare parte din punctele care mă zgâriau la primul.

Ezio vizitează Florența (orașul de baștină), Monteriggioni, San Gimigniano, Forli, Veneția și, în cele din urmă, Roma. Orașele sunt incredibil de frumoase și mult mai diverse decât în primul joc, împrumutând imaginea orașelor din Italia pe care le vizitezi. Chiar dacă nu sunt prinse în excesiv de mult detaliu, culorile vibrante și design-ul curat al piețelor florentine lasă o imagine de neuitat - cățărările pe turnuri pentru a câștiga vizibilitate sunt mult mai diverse, unele devenind adevărate puzzle-uri care sunt satisfăcătoare când le găsești soluția. Navigarea prin lume este excelentă - o variantă mai bună a celei din primul joc, și populația care circulă prin lume capătă utilitate.

La seria Assassin’s Creed II vedem cred cel mai clar design-ul iterativ pe care îl are seria. ACII adaugă mai multe elemente: o lume mai deschisă prin care poți naviga după cum vrei, inclusiv cu fast-travel. Ca și la primul joc, lumea îți e deschisă pe segmente pe care dacă le depășești te desincronizezi. 2-ul repară problema înotului - și chiar folosește apa pentru anumite quest-uri din joc. Poți naviga cu gondola, sări mai mult și atinge înălțimi care altfel păreau inaccesibile. Se introduc banii, care acum au o logică, și poți cumpăra diverse obiecte de artă sau upgrade-uri de armuri. Se introduc câteva side-quest-uri care au o utilitate reală - poți debloca armura lui Altaïr rezolvând șase puzzle-uri foarte simpatice, ai niște misiuni suplimentare în care te lupți cu templierii, ai un side-mission care îți permite să renovezi casa familiei din Monteriggioni, care în sine atrage niște questuri separate (majoritatea destul de simplu de făcut), există un side-mission în care deblochezi „Adevărul” - o poveste animată din care deblochezi episod cu episod rezolvând câteva puzzleuri ce îmi amintesc de niște Hidden Object Games. Mai sunt și alte activități: poți să bați oameni, să te iei la întrecere cu alții, sau poți să execuți misiuni de asasinare. Sunt suficient de multe activități distractive pe care le poți face în joc. Există și side-quest-uri inutile, precum adunat penele de păsări de prin oraș, o activitate suficient de penibilă și importantă încât să fie prinsă și de novelizatorul jocului, Oliver Bowden, într-una din cele mai proaste cărți pe care le am în casă.

Mulțimea care populează orașul nu mai e inutilă - poți angaja mercenari, hoți, sau dansatoare să deruteze inamicii, poți să te ascunzi în orice mulțime ceva mai mare. În loc să devină o piedică constantă, mulțimea are în sfârșit un rol real, și nu mai e exclusiv o durere de cap ca în primul joc. Partea de parkour e mai plăcută decât în primul fie și doar pentru că clădirile sunt mult mai frumoase și culorile mai vibrante.

Sunt mecanici care se vede că sunt gândite pe jumătate. Cea mai importantă e cea cu banii: după limitările pe care le ai pe la-nceputul jocului jefuirea cadavrelor pe care le lași în urmă e inutilă și furtul din buzunarele trecătorilor la fel; ai în schimb alergatul după hoți și curieri care îți dau mulți bani când îi prinzi (500, respectiv 1500 de florini) și-ți rezolvă cam toate problemele financiare pe care le-ai putea avea. Nu pierzi nimic dacă rămâi fără bani, dar va fi mai greu să navighezi (dacă ai nevoie de fast-travel). Managementul casei din Monteriggioni e neinspirat - sunt upgrade-uri pe care le faci, dar de care nu prea îți pasă. Aspectul orașului nu se îmbunătățește impresionant. În fine, revenind la problema banilor: în mod normal introduci banii în joc dacă banii chiar sunt o resursă utilă. De exemplu nu vrei să ai cea mai tare armură din prima secundă a jocului - ca să ai o progresie în calitățile personajului. Dar armurile superioare sunt oricum blocate - și nu le poți accesa decât gradual - la fel și zonele nu pot fi deschise decât gradual. Banii ar fi putut să nu existe - dar mă gândesc că au fost introduși ca mecanică experimentală.

Sistemul de luptă e destul de intuitiv - îl prinzi destul de repede. Mai sunt momente frustrante în care asasinul nu face chiar ce vrei tu, și Ezio e aproape imposibil de omorât. Sunt momente în care trebuie să vrei foarte tare ca o trupă de 6-8 oameni să te omoare, trebuie să stai vreo două minute să dea ăia în tine ca să mori. Dar chiar și-așa, făcut un pic mai slab, funcționează. E introdusă și prima armă de foc - un design de Leonardo DaVinci, evident - o armă pe care o folosești în vreo două-trei misiuni dacă chiar vrei. Se poate și fără. La fel și fără aruncatul de cuțite - dincolo de misiunea-tutorial pentru aruncatul de cuțite nu țin minte să folosit la ceva. Cred că sunt implementate și bombe? Sau s-ar putea să mă-nșel; cert e că dacă sunt acolo nu am folosit. Ai și o gentuță cu medicamente pe care teoretic ai putea să le folosești ca să te vindeci, dar practic nu am folosit niciodată dincolo de misiunea-tutorial pentru medicamente. Și probabil mai sunt elemente, dar îmi scapă.

Concluzii

Una peste alta, primul joc din seria AC2 este foarte plăcut - nivelul de dificultate mai scăzut, zona mult mai vie, culorile mult mai plăcute, și cu toate limitările au reușit să reproducă niște zone suficient de bine încât să te uiți la poze din Florența și să-ți vină un chef nebun să faci parkour pe țiglăraia oamenilor.

Sunt unele momente care sunt foarte frustrante. Fiind joc gândit în primul rând pentru consolă, câteodată instrucțiunile sunt neclare, și în unele puzzle-uri mișcările de cameră sunt făcute mai mult să te-ncurce decât altceva. Chiar discutam cu krossfire într-un joc de Rocket League că uneori rămâi cu o memorie-musculară imprimată după ce ai jucat foarte mult ceva. Așa e cazul la mine la Guild Wars (și 1, și 2), la Need For Speed 3 sau, surprinzător, la AC2, unde am terminat puzzle-urile enervante din prima. Ceea ce nu s-a întâmplat în niciuna din dățile anterioare când am jucat jocul.

Dacă AC1 are nevoie mare de un remake, AC2 e încă incredibil de plăcut, chiar și cu resursele limitate pe care le are - nu aș modifica la el decât cel mult cut-scene-urile, unde Lucy merită un model 3D mai bun.