Batman vs. Superman: Dawn of Justice (2016)

Mi se întâmplă foarte rar să vă zic din start: e un film esențial pentru cultura voastră cinematografică. Mergeți să-l vedeți. Nu vă luați după toți criticii care s-au hotărât că e un film care trebuie să nu le placă – dacă sunteți ca mine, ați râs la Deadpool de maximum două ori. S-ar putea să nu fiți pe aceeași linie mentală cu criticii de film curenți: cum zicea și Ovidiu, criticii de film sunt niște ființe simple, lipsite de complexitate. Recenzia asta e spoiler-free.

În primul rând, nu trebuie să-l comentez pe Henry Cavill în rolul lui Superman – e un rol pe care îl face excelent, chiar dacă nu i-am înțeles abordarea de la primul film. E o interpretare de o factură diferită de ce așteptam – mai ales diferită de stilul supereroilor din anii 2000+. E o interpretarea mai grea, fără umor, pentru că personajul sursă nu e plin de umor că nu are de ce. Superman-ul lui Cavill este tridimensional nu doar pentru că e filmul 3D – avem un personaj atotputernic care își reevaluează sinele constant, are adâncime și gravitate.

Ben Affleck în rolul lui Batman – o glumă, m-am gândit prima oară când am auzit. După Batman-ul lui Nolan – și mai ales Batman-ul lui Bale – m-am gândit că nu prea sunt multe lucruri pe care poate să le mai facă. Problema e că doar după The Dark Knight, odată cu apariția lui Heath Ledger, Bale și-a dat seama că poate juca un personaj mai adânc decât ceea ce se așteaptă de la un personaj de bandă desenată. Chiar și-așa, Ben Affleck nu e un Batman mai bun – e un Batman decent, mult mai bun ca restul, aproape la fel de bun ca Bale. Dar, mai important, Ben Affleck e cel mai bun Bruce Wayne. Iar Batman vs. Superman e despre Bruce Wayne, nu despre Batman – Batman e exact ceea ce ar trebui să fie – o mască, un costum, o „poză”.

Jesse Eisenberg face un Lex Luthor în maniera Jokerului lui Heath Ledger, însă fără să exagereze, fără să deranjeze, ci doar transmițând perfect sentimentul de teroare pe care ți-l poate da un individ deranjat mintal((Universul DC e plin de personaje deranjate mintal (inclusiv sau mai ales Bruce Wayne). )) cu resurse nelimitate. Lex nu este însă doar un individ nebun – este calculat și logic, portretizat excelent de Eisenberg. E clară inspirația din Heath Ledger, dar în același timp nu e o repetare clișeistică a interpretării Jokerului.

Sunt câteva referințe pe care nu le înțeleg foarte bine – însă apar ca viitoare personaje Wonder Woman (care are un rol secundar, dar substanțial) și Aquaman (o secvență foarte scurtă). Universul DC începe să prindă o formă foarte interesantă.

Zack Snyder e un regizor subevaluat constant, deși are unele din cele mai bune filme făcute după comic-books. Omul e clar fan, și e printre singurii care reușesc să aducă estetica de comic book pe ecran. A reușit asta cu 300 – un film criticabil pentru că e superficial – dar estetic a schimbat complet felul în care se face film inspirat din comics. Sucker Punch e unul din filmele mele favorite all-time – departe de a fi perfect, dar excepțional din punct de vedere estetic. Secvența introductivă din Watchmen a fost secvența care m-a făcut să cumpăr primul meu graphic novel – până atunci ignorasem fenomenul cu grație. Cuvintele cheie sunt estetică și cinematografie. Snyder preia perfect estetica comic-book-urilor în Batman vs. Superman. Dar poate că nu vă duceți pentru estetica comic-book-urilor la film – nici nu trebuie. BvS este un exemplu de cinematografie la superlativ – ai senzația că fiecare cadru e cântărit, șlefuit obsesiv. Zack Snyder reușește să dea viață uneia din cele mai complexe povești din istoria comic-book-urilor.

Povestea. Povestea nu e pentru copii de 12 ani. Este o poveste întunecată precum cele două personaje. Nu vreau să intru în ea să o divulg – însă nu e doar o poveste despre lupta între om și zeu. Nu e doar o poveste simplă cu supereroi imbatabili. Nu e nici o poveste cu secvențe ușurele, cu umor simpluț (cum au cei de la Marvel). E o dramă cu supereroi – o dramă reală, tangibilă, un film grav care nu are ca țintă adolescenți fără minte. Da, filmul nu poate să spună toată povestea – mai trebuie și tu să vii cu un pic de completări personale. E un film lung de 2 ore și jumătate pe care nici nu-l simți, cu o poveste în care intri de la primul cadru, care te captivează – și cele două ore și jumătate trec fără să le simți.

Mergeți să vedeți filmul. Unul din cele mai bune filme din categoria sa. Și-a meritat pe deplin 10/10 din partea mea. Nu vă lăsați influențați de oamenii care s-au apucat să dea în film ca să pară critici. Ăia nu știu ce vorbesc.

Tell me: do you bleed

Tell me: do you bleed