Biroul de plângeri Internet

Zilele trecute am primit un e-mail de la un vechi cititor al blogului care îmi explica că pe liniile 143 și 246 din București se așteaptă foarte mult la un stop, și Londra e o capitală poluată și aglomerată. Aș vrea să zic că glumesc, dar nu glumesc, chiar ăsta e conținutul mesajului pe care l-am primit. Evident, am răspuns că habar nu am despre ce vorbește și că nu pot să scriu pe blog despre lucruri care nu-s treaba mea, dar omul a insistat, destul de nervos că îi datorez lucrul ăsta pentru că mă citește de multă vreme((ceea ce probabil e o minciună, a scris același lucru către prea mulți oameni)).

Evident, nu îi datorez nimic pentru faptul că mă citește. Dar nu despre asta vorbesc acum, ci despre faptul că oamenii au început să creadă că dacă ai un formular pe o pagină de internet în care poți să scrii ceva, cuiva îi va păsa de ce scrii tu acolo.

Problema e un pic mai adâncă. Acum 30 de ani oamenii care aveau ceva plângeri știau exact unde anume să se plângă. Dacă aveau problemă cu o instituție știau că trebuie să contacteze acea instituție, știau că trebuie să pună o reclamație acolo. În cazul cetățeanului supărat că Londra e poluată și aglomerată, ceea ce și-ar fi dorit el ar fi fost să se adreseze Societății de Transport București. În loc să îmi caute adresa de e-mail să îmi scrie un mesaj neinteligibil, ceea ce și-ar fi dorit el ar fi fost să intre pe pagina STB și să facă o sesizare – un lucru chiar ușor de făcut.

De ce nu a făcut-o însă? Răspunsul complex ar fi fost că de fapt a încercat, dar milenii de sfidare a cetățeanului de către autoritățile locale l-au învățat că nu se rezolvă nimic cu vorbă bună, ci numai cu scandal. Și pentru că prietenii lui de pe Facebook nu dau share la povestea lui despre Londra((serios, nu pricep care e faza omului cu Londra)), și pentru că televiziunile râd de el că nu au chef să meargă în Cucuieții din Vale ca să facă reportaj despre un autobuz, omul recurge la bloggeri, pe care îi consideră scandalagii de profesie. „Fă tu scandal pentru mine!” își zice omul.

Problema e că îl înțeleg. Îl înțeleg de ce îi e teamă să se adreseze celor care chiar ar putea să îi rezolve problema. Am putea spune că e o teamă de refuz, dar nu e. Cel mai grav lucru este să facă acea cerere și să i se spună ceea ce el știe deja: răspunsul va fi anticlimactic. După ce va primi acel răspuns, toată frustrarea și tot nervul lui va fi dezumflat: cel mai probabil există un motiv foarte bun pentru care autobuzul lui stă mult la Stop, un motiv care ține de siguranța lui personală, și de fapt răspunsul ar fi să se intereseze de programul autobuzelor, pentru că cel mai probabil acele stopuri sunt previzibile.

Ce nu se gândește pseudo-cititorul meu (pentru că sunt 99% sigur că nu mă citește, doar mi-a găsit blogul pe undeva) este că dacă eu aș scrie o diatribă cu spume la gură la adresa STB nu ar ajuta pe nimeni. Nici pe voi, cititorii, care mai găsiți încă un motiv de nervi, pe lângă sutele de motive de enervare pe care le citiți zilnic pe Facebook. Nici pe el, pentru că nu rezolvă deloc problema – poate nimeni din STB nu mă citește. Nici pe instituția în cauză, STB aici, care nu are de unde să afle că poate chiar e o problemă care afectează utilizatorii serviciului lor.

În Brașov, de exemplu, multă vreme transportul în comun a funcționat după ureche. Chestiuni gen autobuze care nu mai veneau cu ora. Autobuze murdare. Nu prea ați citit pe acest blog despre asta pentru că am făcut fix lucrul pe care îl sugerez mai sus. Am sunat, de fiecare dată când am văzut o problemă, la Regia Autonomă de Transport Brașov. Dimineață de dimineață am stat de vorbă cu ei să le raportez problemele, le-am trimis mail după mail. Da, lucrurile nu s-au rezolvat într-o singură zi, și nu s-au rezolvat doar pentru că eu am trimis mail-uri și am dat telefoane. Au fost mai mulți care au făcut lucrul ăsta, dar până la urmă, autobuzele în Brașov circulă la intervalul anunțat pe afișajele din stație, cu marja de eroare pe care o poate avea un sistem de transport într-un oraș sufocat de mașini personale.

Cum spuneam și în alte postări mai vechi, adevăratele probleme ale românilor nu sunt în Parlament. Nu sunt acolo sus, nu trebuie ajuns acolo sus, la capetele de cretă care ajung la televizor. Nu, problemele sunt la nivel micro, la individ, la nivelul ăsta uman, în care toată lumea a uitat că de partea cealaltă a sistemului există niște oameni. Că nici lor nu le-ar plăcea ca singurul mod în care să audă de problemele pe care le au oamenii e printr-o voce nervoasă pe Internet. Cum ar fi ca ei înșiși să fie recipienții mesajului pe care îl transmit, pe canalul pe care îl folosesc? Cum ar fi ca ei să fie de partea cealaltă?

Da, am uitat să umblăm în papucii celorlalți. E, până la urmă, lecția esențială pe care am repetat-o de atâtea ori în ultimele episoade de ICR Podcast încât am renunțat să îl mai facem, pentru că deja ne repetam prea mult. Da, toate problemele noastre ni se datorează; pentru că uităm să fim oameni, pentru că nici măcar noi nu ne-am suporta pe noi înșine. Și că poate ar trebui să schimbăm ceva, și să încercăm să fim mai constructivi, nu distructivi.

Desigur, cetățeanul care mi-a scris despre Londra nu o să priceapă ce am zis aici. E încă prea ocupat, prea nervos. Are nevoie de refulare, are nevoie să urle în pădure. Dar poate voi, cei care mă citiți, le ziceți celor din jurul vostru să încerce câteva lucruri: să acționeze ca și cum cei din „partea cealaltă” sunt și ei oameni, să se gândească cum ar fi să fie ei de partea cealaltă a urletelor pe care vor să le arunce, și să încerce să rezolve o problemă corect, să meargă cu o problemă până la capăt, nu să o arunce după ce a defulat-o pe Internet. Pentru că dacă îi lipsește ceva României, sunt oamenii care chiar pun o reclamație, chiar cer niște răspunsuri, și chiar acționează până la un punct în care schimbă ceva.

Mi-aș dori, așadar, ca mai mulți oameni să schimbe lucruri mici. Să se uite în jurul lor și să rezolve chestiunea mică pe care o văd și care îi deranjează zi de zi. Să nu urle să facă altcineva treaba, ci să se implice ei înșiși. Și atunci, toți acești oameni vor înțelege mult mai bine că schimbarea e la ei, că ceea ce urlăm zi de zi pe Facebook e foarte des neimportant. Că poate e timpul să începem cu omul din oglindă. Și că schimbarea nu se va întâmpla în zece minute sau zece zile, ci că trebuie să fim stăruitori, și să avem răbdare. Dar că schimbarea e posibilă, și putem să facem lucrurile chiar mai bine decât în alte părți.

În fond, cum zicea și omul ăla, Londra e aglomerată și poluată.