Calvarul unei inime pribegi

Într-o discuţie veche de tot cu Raul ajunsesem noi la concluzia, deloc deplasată, că cea mai bună perioadă a României a fost, de bună seamă, perioada interbelică. Motivele noastre erau destul de clare – atunci România poate că nu putea fi considerată o putere mondială, dar de bună seamă avea cîteva ‘feature’-uri care o recomandau: mare exportatoare de petrol şi de grîne, şi de vite şi de oi, de exemplu. Nu luam atunci în seamă aspectele culturale, pe care de obicei, necunoscîndu-le prea profund (cel puţin eu) nu puteam să le aducem în discuţie decît din auzite.

Nu degeaba am început cu acest aspect. Pentru că (şi acum va trebui să citez în memorie) “anii ’30 au fost tare ciudaţi, cei mai ciudaţi ai României”. 80% din români erau tot desculţi, dar în acelaşi timp, în Bucureşti se învîrteau nume precum Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Ţuţea, Cioran, Enescu şi de fapt orice listă pe care am face-o ar nedreptăţi cîteva zeci de nume pe care le uităm. Oameni care au activat în cea mai bogată cultural decadă a României, un vîrf cultural de o diversitate de neregăsit, şi care probabil va rămîne un unicat în istoria noastră.

Parfumul acelei epoci încearcă să-l reanimeze maestrul Tudor Gheorghe cu cel mai recent turneu al său “Calvarul unei inime pribegi”. E vorba de refrenele care au cîntat acea perioadă, la care reuşeşte să restaureze linia melodică ce poartă patina timpului imprimînd şi o notă modernă; renunţînd la franţuzisme, la cîntarea artificială a cîntăreţilor anilor patruzeci, dar adăugîndu-i farmecul vocii sale unice.

În cea mai mare parte e vorba de cîntece de dragoste, care celebrau femeia într-o manieră unică. Oricine va participa la aceste concerte, de bună seamă va primi un motiv de meditaţie. Un motiv de meditaţie nu doar individuală ci şi pentru întreaga noastră epocă, ce îşi asumă dreptul de a distruge orice urmă de tandreţe şi farmec în relaţiile intime. Ca să îl citez foarte inexact pe maestru: “Cei de atunci încercau să cucerească femeile. Nu spuneau ‘hai’ şi gata, era rezolvată treaba. […] şi pînă la urmă nici nu sunt supărat pe cei ce spun ‘hai’, ci pe cele care chiar se duc.”

Un spectacol care celebrează adevărata epocă de aur a României. Un aur prăfuit, dar care ne-ar fi dat şi poate care chiar ne-a dat un pic de luciu de universalitate. Concertul maestrului Tudor Gheorghe este un eveniment unic, ce nu trebuie pierdut.

Sunt atît de multe de zis, şi atît de multe de amintit. Să vorbesc despre vocea senzaţională? De remarcile, ‘intermezzo’-urile atît de fine şi inteligente. Să vorbesc despre un om care cîntă cu atîta bucurie încît ţi-e imposibil să nu i te alături? Sau despre orchestra ce o aduce cu el, care reuşeşte să restaureze farmecul unei epoci sublime?

Aş prefera să vă las să descoperiţi voi înşivă toate acestea. Ce aş mai vrea să vă spun este un gînd ce m-a urmărit tot drumul înapoi acasă. De bună seamă, avem datoria morală de a consemna epoca. Un lucru pe care uităm să-l facem, sau îl facem în moduri atît de seci încît nu vor rezista decît pe post de epitafuri ale unei lumi moarte.

Comments

Calvarul unei inime pribegi — 3 Comments

  1. Iti recomand sa citesti cartea doamnei Ioana Parvulescu – Intoarcere in Bucurestiul interbelic. Este o minunata carte despre capitala tarii, dar cu ecouri care se rasfrang asupra intregii tari. Poate asa o sa iti mai imbogatesti cunostintele despre acea perioada. Iar lectura acestei carti este una cat se poate de placuta, te asigur!

  2. Şi perioada antebelică e remarcabilă, în fond e cea care a construit România ce a urmat… România interbelică are un parfum de ţară modernă, sau în curs de modernizare, cu toate neajunsurile pe care le-a avut. De ce 1923?