Calvarul unei inime pribegi

Într-o discuție veche de tot cu Raul ajunsesem noi la concluzia, deloc deplasată, că cea mai bună perioadă a României a fost, de bună seamă, perioada interbelică. Motivele noastre erau destul de clare – atunci România poate că nu putea fi considerată o putere mondială, dar de bună seamă avea cîteva ‘feature’-uri care o recomandau: mare exportatoare de petrol și de grîne, și de vite și de oi, de exemplu. Nu luam atunci în seamă aspectele culturale, pe care de obicei, necunoscîndu-le prea profund (cel puțin eu) nu puteam să le aducem în discuție decît din auzite.

Nu degeaba am început cu acest aspect. Pentru că (și acum va trebui să citez în memorie) „anii ‘30 au fost tare ciudați, cei mai ciudați ai României”. 80% din români erau tot desculți, dar în același timp, în București se învîrteau nume precum Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Țuțea, Cioran, Enescu și de fapt orice listă pe care am face-o ar nedreptăți cîteva zeci de nume pe care le uităm. Oameni care au activat în cea mai bogată cultural decadă a României, un vîrf cultural de o diversitate de neregăsit, și care probabil va rămîne un unicat în istoria noastră.

Parfumul acelei epoci încearcă să-l reanimeze maestrul Tudor Gheorghe cu cel mai recent turneu al său „Calvarul unei inime pribegi”. E vorba de refrenele care au cîntat acea perioadă, la care reușește să restaureze linia melodică ce poartă patina timpului imprimînd și o notă modernă; renunțînd la franțuzisme, la cîntarea artificială a cîntăreților anilor patruzeci, dar adăugîndu-i farmecul vocii sale unice.

În cea mai mare parte e vorba de cîntece de dragoste, care celebrau femeia într-o manieră unică. Oricine va participa la aceste concerte, de bună seamă va primi un motiv de meditație. Un motiv de meditație nu doar individuală ci și pentru întreaga noastră epocă, ce își asumă dreptul de a distruge orice urmă de tandrețe și farmec în relațiile intime. Ca să îl citez foarte inexact pe maestru: „Cei de atunci încercau să cucerească femeile. Nu spuneau ‘hai’ și gata, era rezolvată treaba. […] și pînă la urmă nici nu sunt supărat pe cei ce spun ‘hai’, ci pe cele care chiar se duc.”

Un spectacol care celebrează adevărata epocă de aur a României. Un aur prăfuit, dar care ne-ar fi dat și poate care chiar ne-a dat un pic de luciu de universalitate. Concertul maestrului Tudor Gheorghe este un eveniment unic, ce nu trebuie pierdut.

Sunt atît de multe de zis, și atît de multe de amintit. Să vorbesc despre vocea senzațională? De remarcile, ‘intermezzo’-urile atît de fine și inteligente. Să vorbesc despre un om care cîntă cu atîta bucurie încît ți-e imposibil să nu i te alături? Sau despre orchestra ce o aduce cu el, care reușește să restaureze farmecul unei epoci sublime?

Aș prefera să vă las să descoperiți voi înșivă toate acestea. Ce aș mai vrea să vă spun este un gînd ce m-a urmărit tot drumul înapoi acasă. De bună seamă, avem datoria morală de a consemna epoca. Un lucru pe care uităm să-l facem, sau îl facem în moduri atît de seci încît nu vor rezista decît pe post de epitafuri ale unei lumi moarte.