Care e faza cu podcasturile

Postarea asta are o audiență de 1; o să intru într-o dizertație plicticoasă pe tema podcastului, publicului român și alte asemenea. E un răspuns la o postare privată de pe Patreonul lui Vali Petcu. Măcar în teorie sunt vag competent să răspund la întrebările de acolo.

Vali nu reușește să identifice șablonul. Care postare funcționează, care postare nu funcționează. Înțeleg foarte bine întrebarea. Venind din zona blogurilor, lucrurile sunt destul de simple. Ai acolo un titlu, ai un paragraf de introducere unde îl convingi pe om să citească mai departe, scrii ce ai de scris, dacă omul e mulțumit se reîntoarce, dacă nu, asta e, ori nu ai făcut o treabă bună, ori nu e de el blogul respectiv.

Podcastul, evident, nu funcționează așa. E ceea ce simte și Vali; nu e chiar atât de vizibilă diferența dintre un podcast muncit, gândit bine și unul care e înregistrat pe fugă, pus acolo fără foarte mult efort. Nu ai cum să vezi când ești față în față cu player-ul cât de muncită e postarea respectivă. Să zicem că faci un podcast foarte bine documentat; e tot format din cuvinte, nu poți să dai la mijlocul conversației să vezi dacă conținutul e valoros – ca în viața reală, când ajungi în mijlocul conversației fără să cunoști subiectul nu are cum să-ți pice bine.

Cred că e necesar să explic mai bine ce e un podcast; e o conversație sau un discurs în care participi pasiv. Nu poți intra în dialog cu cei din podcast, dar asta nu înseamnă că nu ești participant în acea discuție sau prezentare. Atenția ta, felul în care interacționezi cu podcastul, e cel care contează.

Podcastul nu e o chestie cu care îți umpli cinci minute. Nu e o chestie care trage click-uri; un ascultător de podcast își dezvoltă o fidelitate deosebită. Experiența de ascultare de podcast e mai degrabă o medie între calitatea tuturor episoadelor; nu există o rețetă prin care devii ascultător fidel de podcast, fidelitatea asta se câștigă greu, și se pierde destul de greu. Podcastul, practic, e un mediu cu o inerție foarte mare; fanii îi atragi greu, dar odată lipiți sunt fideli cât timp nu faci măgării foarte mari din nou și din nou.

Metricile podcasturilor sunt diferite. Nu știi câți oameni te ascultă din motive obiective; ai engine-uri care fac caching pe fișierul tău, și îl distribuie la mai mulți ascultători, un click nu înseamnă o ascultare, o descărcare nu înseamnă o ascultare. Ajungi la zeci sau sute de ascultători, dar nu știi dacă toți te ascultă; și pe o singură descărcare ar putea să te asculte sute de oameni.

Apoi, mai ai problema că românii nu ascultă radio, consumul românesc de radio e la cote minime istorice, singurul lucru care se ascultă sunt emisiunile de dimineață și de la orele 4-7, când oamenii se întorc de la muncă; unde e mai degrabă o dragoste forțată, pentru că oamenii nu au voie să dea drumul la video în mașină. Podcastul românesc ar putea să încerce să se bată cu măscăricii de dimineață sau cu serioșii de după-amiază (dimineața se bagă glumițe, seara se discută cu gravitate despre cât de nașpa e România). Doar că nu acesta e ținta podcastului în general, și deși ar putea exista o șansă să rupi ceva pentru categoria respectivă (probabil ICR Podcast e ascultat în zona aceea orară), nu cred că aceasta e categoria pe care vrei s-o atingi pe termen lung.

Podcastul e ascultat de oameni în timp ce nu desfășoară activități intelectuale, în timp ce fac curat prin casă, lucrează într-un atelier de tâmplărie, conduc o mașină pe distanțe lungi, se plimbă prin parc după muncă. Podcastul e o formă de entertainment specială; trebuie să fie suficient de interesant cât să merite ascultat, dar suficient de lent cât să nu te stimuleze direct, și să poată să treacă pe plan secundar în timp ce te ocupi de altceva.

Și acum că audiența acestei postări a bătut în zero, să continui pe ceea ce zicea Vali pe-acolo. Nu, nu e nasol pentru un creator de conținut lucrul ăsta; din contră, e o poziție mult mai relaxată decât cea de creator de blog, de exemplu. Poate fi mai ușor să faci un podcast decât să ții un blog; ca o conversație, nu e foarte des importantă fiecare frază, importantă e ideea pe care o transmiți la capătul conversației, și dacă ai reușit să îi lași omului care te ascultă o experiență plăcută. Asta e miza a ceea ce faci.

Câteva lucruri care trebuie înțelese. În primul rând, podcastul de zece minute nu există. Motivul pentru care podcastul e ceva de 20-30 de minute minimum e pentru că nivelul de implicare al ascultătorului e mult mai mare; zece minute într-o conversație sunt nimic, 20 de minute e un prag psihologic, ce merge mai departe de atât e foarte ok.

Al doilea, că ascultătorul de podcast nu poate fi verificat cât și ce a ascultat, nu poți să-l convingi să dea click pe ceva ca să-ți confirme chestia asta, sau alte trucuri similare. Asta e restricția pe care o impune mediul, și trebuie să te supui ei.

Al treilea, că podcastul nu merge promovat prin Facebook/Twitter; nu așa ajunge un podcast ascultat. În momentul în care Ovidiu (mult mai popular decât mine) scria despre podcast aveam 2000-3000 de descărcări din prima zi; dar după ce am oprit genul ăsta de promovare, cei care ne-au ascultat au rămas undeva la 200 de oameni; cei care chiar sunt ascultători de podcast. Acum cifrele sunt ceva mai sus; și chiar dacă avem o pagină pe care anunțăm când e un nou episod sunt foarte puțini cei care chiar dau click din Facebook ca să ne asculte.

Dar dacă vrei să măsori câți ascultă podcastul, real, nu îl promova; vezi câți s-au înscris la tine din iTunes, Stitcher, Player FM, Spotify sau alte aplicații de ascultat podcasturi, câți așteaptă următorul episod. Ăia sunt ascultătorii de podcast; dar ascultătorii aceia sunt, în general mult mai fideli decât cititorii de pe blog, care vin pentru trei minute de entertainment. În momentul în care am oprit promovarea pe blogurile personale, am putut să măsurăm cu adevărat câți au fost interesați de subiectele abordate și felul în care le abordăm. Până atunci singurul lucru pe care am fi putut să-l măsurăm e care e succesul unor postări pe blog sau postări pe Facebook, și nu asta te interesează.

Dealtfel, de-aici cred că se nasc și întrebările lui Vali; că de fapt succesul podcastului lui e de fapt dat de succesul postărilor în care anunță un nou episod; cât de convingătoare au fost postările, dacă au fost suficient de convingătoare cât să-i facă pe oameni să dea play. Dar nici acum nu știe câți ascultători de podcast are de fapt.

E greu să știi câți potențiali ascultători de podcast sunt în România; cei mai mulți au încercat să-și umple timpul pe care l-ar fi acordat în mod normal radioului cu alte lucruri. Cred însă că în timp, cu răbdare, vom ajunge și la publicul acela.

Vali mai pomenește și autenticitatea ca element esențial al succesului podcastului; și da, așa e. Dacă omul te simte că epatezi, că simulezi, că te umfli pe tine sau pe invitat cu pompa… în cele din urmă va pleca. Există un public pentru discursul cosmetizat, întotdeauna va exista; dar e un public destul de subțire și (sincer) un public pe care nu mi-l doresc. Nu mă apuc să dau nume, dar prefer oricând un discurs mai puțin dibaci dar sincer și deschis unui podcast produs STAS și făcut să sune ca proaspăt scos din țiplă. Podcastul lui Vali, de exemplu, e mult mai onest decât multe din podcasturile motivaționalilor, sau ale băieților rasați care o ard cu invitați high-profile dar nu sunt în stare să-i întrebe nimic interesant și dialogul sună foarte superficial.

Băieții care fac standup sunt, în momentul ăsta, vedetele în ceea ce privește podcastul. Au câteva atu-uri de partea lor: în primul rând, au îmbrățișat autenticitatea – Teo, Vio și Costel au cel mai viu și vesel dialog nu doar din podcastul românesc, ci și din televiziunea și radioul românesc. În al doilea rând, oamenii, prin natura meseriei lor, au parte de mai multe experiențe decât omul normal; au mai mult de povestit, cu alte cuvinte. Stand-up-ul cere inteligență (chiar dacă simulezi un prostănac pe scenă, ai nevoie de mult cap ca s-o faci bine, altfel nu reziști mult). Deci ai niște oameni inteligenți cu mai multe experiențe, buni la discurs și glumeți; ingredientele astea adunate dau cel mai bun show săptămânal, „Între showuri”. Și mai sunt o mulțime de spin-off-uri, dar „Între showuri” e vedeta.

Însă ce e foarte important e că „Între showuri” are o altă rațiune de a funcționa; e un instrument de promovare, e un sample pentru spectacolele artiștilor și, în cele din urmă, e un mediu prin care își cresc notorietatea. Faptul că e video ajută; publicul „Între showuri” e mai degrabă consumator de vlog decât de podcast.

Publicul românesc e complicat. Mulți consumatori de podcast trăiesc peste hotare; consumatorii localnici de podcast ascultă super-producțiile din afară, îi conectează la o lume la care ei aspiră, podcastul românesc e neinteresant pentru ei; conținutul respectiv îl preferă scris sau în pastile scurte de vlog. Promovarea de podcast e complicată; aș recomanda mai multe podcasturi în podcastul meu, că nu mă doare gura să dau o vorbă bună despre alții, dar în afară de „Între showuri” ce aș putea recomanda? (Mental note, să ascult Joc și vorbe, nu mi-au plăcut primele lor episoade, dar faptul că au rezistat atât de mult îmi dau de înțeles că poate, poate, au făcut ceva bine). În fine, e și multă ipocrizie pe-acolo, dar nu o să mai amintesc care sunt motivele mele de supărare cu „comunitatea”, că nu despre asta vorbim aici.

Și am făcut anul trecut prin vară (când am făcut pauza de ICR podcast) o trecere în revistă a podcasturilor românești. Am abandonat munca pe care am făcut-o atunci pentru că mi-am dat seama că aș fi eliminat cam toate podcasturile de pe listă din câteva motive simple:

  • majoritatea sunt show-uri de interviuri. Sunt foarte puțini oameni capabili să ia un interviu, și, din păcate, cam nimeni din podcastul românesc nu stăpânește arta asta.
  • prezentatorii nu au nimic interesant/sunt șterși sau aspiră spre un genul de interviu sobru, la cravată, sau alt model importat din podcastul de limbă engleză. E ok să fie prezentatorul șters dacă știe să-l pună în valoare pe invitat; dar nu reușesc să facă asta deloc. Și prezentatorul e constanta podcastului, și dacă constanta e plictisitoare oamenii fug de tine.
  • Oameni care încearcă mai mult decât pot. Când am început ICR Podcast încercam să fiu amuzant, și eu nu sunt un tip amuzant. M-am corectat rapid, dar e cumva natural să încerci să fii în înregistrări altfel decât ești în realitate.
  • Oamenii nu dau feedback sincer. Sunt sigur că și cel mai sinistru podcaster are parte de feedback „vai, genial!”.
  • Încearcă toți să vâneze succesul în numere. Da, succesul poate fi măsurat în cifre, dar trebuie să știi care sunt cifrele care contează.

Monetizarea va fi întotdeauna o chestiune subiectivă. Podcasturile sunt mai rezistente în timp, dacă tu vrei să faci reclamă la ceva ce se termină peste 5 zile, podcastul nu e modul tău de promovare. Dacă în schimb vrei să promovezi un magazin online sau să faci reclamă la Mercedes-Benz, astea sunt lucruri la fel de valabile în 2015, 2020 sau 2060.

În fine. Sunt multe lucruri de discutat aici, eu am încercat să înghesui cât mai multe într-o singură postare, dar mai e loc de discutat. Cum ziceam, suspectez că mi-am pierdut și audiența aia de 1.