Catching Fire (Hunger Games 2)

Se întîmplă ca de obicei, al doilea film dintr-o trilogie să fie cel mai slab. Motivele sunt diverse, dar cel mai des al doilea film e un film de legătură, care adîncește lucrurile din primul film și pregătește pe al treilea. Cam orice trilogie se supune acestei reguli nescrise dar oarecum naturale.

Din multe puncte de vedere, Hunger Games 2 – Catching Fire este o carte excelentă. Aș îndrăzni chiar să cred că e cea mai bună carte din trilogie, cu un ritm mai susținut, construind eșafodajul pentru un final pe măsură. În același timp, însă, Catching Fire e o carte foarte greu de ecranizat, pentru că mai mult ca niciodată Suzanne Collins s-a bazat pe introspecții. Pentru cei care nu au citit seria, Hunger Games e povestită exclusiv din punctul de vedere al personajului principal, Katniss. Ori lucrul ăsta e foarte greu de pus în peliculă fără foarte mult voice-over care ar rupe întreg ritmul necesar unei ecranizări.

Dacă la primul film am apreciat (după lectura cărții) fidelitatea cu care s-a făcut ecranizarea (un singur element lipsește, avocșii), la Catching Fire am apreciat jocul deosebit al lui Jennifer Lawrence. Aparent imobilă pe alocuri, mi se pare că transmite exact ce și cît trebuie să transmită. Ah, de-abia aștept momentul în care o să pot vedea seria cap-coadă! 🙂 De-abia atunci se pot sesiza nuanțele deosebite din jocul lui Lawrence.

În rest, ce pot spune? Hunger Games part 2 – mai multă acțiune, trece totul parcă mult mai repede și… Ah, da. Un final ambiguu…

Doar un lucru mai spun: Sunt foarte multe voci critice în legătură cu costumele, care mi s-au părut absolut geniale. Ceea ce nu se vede ’la Tv’ e că acele costume sunt transpuse în carte și film așa cum sunt percepute de către Katniss, deci augmentate și caricaturale la un moment dat.

Catching Fire e un must-see. Dar acum evident abia aștept finalul…