Discuția de azi pornește de la o postare pe Facebook a lui Alexandru Lamba, scriitor brașovean, dezamăgit de lansarea cărții Theodoros a domnului Mircea Cărtărescu. Îi dăm cuvântul lui Alexandru Lamba:
Invidia omului la talentul supraomului
Acum, eu în public i-am zis lui Alexandru că îl înțeleg, dar acum, că suntem doar între noi, vă pot explica și de ce un simplu scriitor nu poate înțelege metoda superioară a acestui gigant al culturii, domnul Cărtărescu, care s-a născut cu statuie în Pantheonul culturii universale.
Zilele trecute circulau tot felul de link-uri cu ce lucruri au mai intrat în domeniul public prin SUA, de exemplu un calendar de advent cu lucruri care au ajuns în spațiul public sau un articol scris de catedra legală de la Duke, care au un centru de studii pe problema domeniului public. Citind articolele respective îți faci o impresie destul de bună despre regulile, dar și provocările lucrărilor din spațiul public, de exemplu foarte mulți se plâng că multe din filmele din anii ‘20 și ‘30 se pierd pentru că nu au putut fi restaurate la timp (din cauza restricțiilor) și/sau au fost distruse chiar de către studiouri.
Nu cred că am priceput gluma. Înțeleg că e una din cele mai tari povești Batman/Joker, îl are pe Alan Moore acolo… Dar nu pricep care e faza. Poate că ai nevoie de un doctorat și zeci de mii de pagini de comic book citite ca să pricepi ce e atât de „tare” la „The killing joke” -eu unul nu sunt deloc impresionat.
Batman intră în Arkham, îl caută pe Joker în disperare să afle unde l-a ascuns Joker pe cineva.
„O fracție nu poate înțelege un întreg pentru că este imposibil să compactezi într-o secțiune informația unui întreg fără ca secțiunea să devină ea însăși întregul”.
Voi încerca să scriu recenzia la Omnium fără spoilere în prima fază, pentru a pregăti un eventual cititor ce-și dorește o experiență intactă dar care vrea să afle ce părere am eu despre carte.
Îmi e greu să îmi dau seama care e intenția unui roman precum Omnium.
Am fost un mare fan Asimov când eram mic – am citit cam tot ce am putut (și resursele erau destul de restrânse, nu am putut să achiziționez prea multe cărți, dar ce am citit am devorat, efectiv. Moartea lui Hari Seldon a fost primul moment în care o carte m-a făcut să plâng. Și cei care au citit Asimov știu că omul nu e genul care scrie lăcrămos, ci destul de pragmatic, la obiect.
Dacă sunteți fani ai jocului Assassin’s Creed, poate v-a prins un pic pasiunea și ați început să vă uitați la celelalte lucruri publicate în cadrul francizei. Există o serie (relativ modestă, dar acceptabilă) de benzi desenate, cu un fir paralel celor din jocuri, cu personaje noi și interesante. Și există cărțile semnate „Oliver Bowden” – da, omul lucrează sub pseudonim, ca să nu fie direct asociat cu produsele.
Speram, sincer, ca cărțile să aducă noi adâncimi pentru personajele faine pe care le-am jucat – Ezio Auditore este unul din cele mai frumoase și complexe personaje din vreun joc video, cu o poveste ce se duce pe trei jocuri (Assassin’s Creed II, Assassin’s Creed Brotherhood și Assassin’s Creed Revelations) și pe un film scurt.
„În spatele blocului” e o carte care mizează foarte mult pe factorul nostalgie: o poveste care se întinde pe un singur an, 1987, urmărind un copil (cel mai probabil un alter-ego al autorului, Maria) și reușește să readucă un pic din atmosfera finalului de comunism în România, din perspectiva unui copil.
Asta înseamnă că lucrurile tragice legate de comunism nu se văd foarte clar, le auzi „șoptite”, dar nu iau prim-planul.
Pe scurt, pentru cei care nu vor să citească toată recenzia: un roman SF cu foarte multe idei tari, gândit ca parte dintr-o serie care încă nu e gata, deci va trebui să avem răbdare și încredere în autor. Un Michael Bay în scris. Nu știu dacă asta e bine sau rău, depinde de ce așteaptă cititorii.
Adrian Mihălțianu are un proiect ambițios în această serie, „Terra XXI”. Un om de știință chinez descoperă o navă extraterestră care va ajunge în sistemul nostru solar în următorul secol.
Romanul grafic Maus e o dramatică poveste despre Holocaust spusă pe două planuri – unul al supraviețuitorului de la Auschwitz și Dachau, celălalt al fiului său, care încearcă să îi afle povestea. Maus este primul roman grafic care a câștigat un premiu special Pulitzer (1992). În România e editat integral de Editura Art, și traducerea e făcută Cristian Neagoe.
Maus are 12 capitole, publicate între 1973 și 1991 – un interval suficient de mare încât romanul grafic să devină el însuși erou în romanul grafic în sine.
Romanul de debut al lui Alexandru Lamba este un hard SF ciudat și interesant, dar care își ratează complet cam toate obiectivele. Să începem însă cu lucrurile bune.
Povestea e spusă din perspectiva eroului principal, Erig, un actor de teatru capabil să comunice telepatic cu persoana pe care o iubește – și Pământul investește într-un proiect de cel puțin 400 de ani (200 dus, 200 întors) care se centrează în jurul acestei abilități a lui de a comunica.