Într-o conversație avută acum câteva luni resimțeam foarte tare lipsa unei literaturi de frontieră – genul de literatură care mi-a plăcut când eram mic. Genul de literatură care pune personaje în situații limită, departe de confortul societății. Omul împins în situațiile limită.
Robinson Crusoe e un astfel de exemplu. Văzut acum ca literatură pentru copii (pentru un motiv care îmi scapă cenzorii din ziua de azi ar fi în stare să clasifice și pornografia din epoca victoriană drept „pentru copii”), Robinson Crusoe e genul de roman care te face să visezi la insule pustii pe care să-ți construiești coliba.
Am scris un text în stilul domnului Cărtărescu pentru că vreau să înțelegeți cam cum e Solenoid. Textul pe care l-am scris are un titlu spre deosebire de ceea ce face domnul Cărtărescu – în plus, textul respectiv are cuvinte ușor de înțeles pentru toată lumea. E un text ușor de înțeles, poate mai adânc decât întreg Solenoidul. Citiți-l pe acela înainte de a citi această recenzie.
Viața e prea scurtă pentru a citi Solenoid.
În dimineața asta am aflat un lucru deosebit. În neguroasa zi de noiembrie în care ceața se înfileta aluziv în jurul excrescențelor remanente din urma abandonului vieții care-l reprezintă toamna, maestrul de ikebana avea să facă o demonstrație în sala mare a Teatrului.
De bună seamă, „sala mare” este o exagerare. Vorbim de un spațiu îngust, sufocant, precum multe alte astfel de construcții similare. În 1973 am văzut pentru prima oară sala mare a Teatrului – atunci am fost copleșit de vastitatea ei, de anvergura ce năpădea sufletului tânărului firav ce-i trecea pragul.
Serios, Cărtărescu este cel mai mare maestru al horror-ului românesc. Și nu în sensul ăla în care a scris o carte horror, că până acum nu e mai nimic foarte horror. Doar că are o secvență în care explică că personajul lui e într-o zonă înspăimântătoare. După ce dă într-o frază zece sinonime aproximative pentru groază, după ce explică în mare detaliu cum e el de speriat și de îngrozit de groaznica groaznicitate, continuă în felul următor (citez foarte aproximativ).
Știu că nu v-ați uitat în continuare la Cartea de la ora 5. Se vede în statisticile de pe Youtube – 13.5K pentru prima înregistrare, 3.1K pentru a doua, 1.8K pentru a treia, 0.95K pentru a patra. E de înțeles. Tot internetul care se dădea cu fundul de pământ că li se taie cultura de la ProTv a dat bir cu fugiții. E mult mai ușor să pretinzi că vrei să afli despre cărți și că ești interesat.
Odată atins un ideal, un moment de retragere e natural. Un moment de depărtare față de idealul pe care l-ai atins, o reexaminare profundă a sinelui în raport cu idealul. Realizez că Solenoid nu e o carte care poate fi citită oricum de către un pigmeu cultural ca mine. În același timp realizez că Solenoid e cartea ce mă va ridica din colbul neștiinței să mă lupt cu propria-mi ignoranță. Extraordinară cumpănă.
Oh, miez de fier înfășurat în sârmă! Vino la mine!
Sunt materiale simple cele care formează un solenoid. Ai nevoie de un miez de fier și-o sârmă lungă de cupru filate de mâini nevrednice, care vor înfășura miezul de fier în îmbrățișarea secretă a dansului de electroni.
La fel și Solenoidul meu cu S mare care, sunt anunțat, astăzi va ajunge. Diamantul este trecut prin mâini nevrednice până să ajungă la mâna fină pe care o va împodobi sau decolteul larg pe care îl va puncta.
Am fost demascat. Ovidiu a atacat temerile mele cele mai mari, pe care le ascundeam sub masca entuziasmului și al interesului. Că nu sunt suficient, că poate nu sunt suficient de copt pentru Solenoid. Că poate dacă Cărtărescu ar fi știut că îi voi citi cartea poate ar fi făcut-o mai puțin accesibilă, poate ar fi făcut-o disponibilă numai cu un buletin special pe care îl obții după ce predai la Humanitas fișele tale de lectură din Pinceon, Nicé și Borges.
E sâmbătă, și cartea e departe. Geniul e departe, prim-planul literar e departe. Mă simt singur, pierdut în literatura poporană, ce nu-mi poate oferi acea înălțare morală și spirituală de care am nevoie. Intelectul meu urlă după Solenoid zgomotos și plin de tumultul furtunii intelectuale ce va să vină.
Știu la ce să mă aștept. Sunt pregătit. Chiar dacă l-am citit pe Kafka, dar nu i-am citit pe Borges și pe Joyce, simt că am citit cele 100 de cărți pe care mi le pune ca nivel necesar de trecut o cititoare.
Oh, crudă așteptare! Unde ești tu, volum în care să mă regăsesc! Înfășoară-mă în sârmă și dă drumul la curent!!! Cărtărescu, e nevoie de geniul tău! Mână-ți curierii mai repede spre mine!