Tremur.
Un gând îmi trece prin minte. Intelectul nu poate rezista fără hrană, el în lipsa hranei se sfrijește și se disipează.
Citesc fiecare review care îmi trece prin fața ochilor. Există o promisiune, iar numele ei e Solenoid. Intelectul meu, curbat de incultură și de lipsă de adâncime, se trezește la viață, surescitat. Ceva în mintea mea urlă: „Solenoid! Solenoid! Vreau să fiu miezul din Solenoid!
Lumina apare la capătul tunelului.
Poate aș fi un pic prea avîntat dacă aș spune că consider această carte o lectură necesară oricărui adolescent. Țara unui singur gras nu e o lectură elevată din punct de vedere artistic. E un reportaj dintr-o excursie de 7 zile în Coreea de Nord, sărac în informații (pentru un motiv bun, citește mai departe), care te dă peste cap. Grasul, evident, e capul regimului, Kim Jong Un, fiul lui Kim Jong Il, nepotul lui Kim Ir Sen, iar înainte de Kim Ir Sen nu a existat nimic în țara aia (cel puțin din punctul de vedere al regimului).
My rating: 4 of 5 stars
You should read this book in your teens or your early 20s. This is because Ender’s Game is one of those books that you come to instantly know what will happen next. It’s easy to see who the mysterious teacher is, it’s easy to see when the games are not really games. This happens, however, because in many ways Ender’s Game permeated popular culture and you can see the same things that happened there (and were mind blowing) repeated in popular culture over and over again.
Probabil unul din motivele pentru care am lipsit în ultima vreme de pe propriul meu blog este că am preferat, în (mult prea) puținul timp pe care îl am să îmi arunc nasul în cărți.
Neverwhere a fost prima carte pe care am terminat-o după o perioadă foarte, foarte lungă de băgat nasul numai în texte tehnice.
Cînd începi să citești Neverwhere, Gaiman te seduce cu un episod incredibil de bine scris, care prefigurează felul în care e scris și restul cărții: Foarte curgător, foarte ușor de citit, cu accent mare pe imagine.
Știu, nu am mai dat vești de ceva vreme, s-au petrecut cîteva lucruri despre care încă nu vă povestesc (pentru că încă se mai întîmplă).
Vreau însă să vă povestesc un pic acum despre primul comic-book pe care l-am citit după comic-book-urile publicate în revista Cutezătorii în care eroul muncii socialiste izbîndea mereu.
E vorba de „V for Vendetta”. Cei mai mulți dintre voi ați auzit de film, dar acesta e de fapt bazat pe un comic scris de Alan Moore.
Adică a apărut cartea a VII-a și ultima din Harry Potter, în care tot ce era de terminat se termină, tot ce era de făcut se face, tot ce era de … se … (vezi epilogul), și tot ce era de explicat se explică.
Sunt multe lucruri de zis, dar departe de mine ideea de a face un comentariu pe baza textului. Doar cîteva observații:
Finalul e făcut să nu deranjeze pe nimeni.
Burghezii trebuie reeducați. Acesta este adevăratul „Arbeit macht frei” românesc; unul din sloganurile care au animat ideea de reeducare pe care a pus-o în aplicare iadul închisorilor comuniste ce-și va pune amprenta peste ‘obsedantul deceniu’ – anii ‘50.
Cartea lui Virgil Ierunca – Fenomenul Pitești – aduce în atenția cititorilor un subiect incomod. Experimentul Pitești este unul din acele subiecte pe care ar trebui să-l punem sub semnul ’never again’.